În 2002 am reîntâlnit-o pe Corina. (acesta nu e numele ei, dar îi voi spune aşa)
Ştiam de la o altă prietenă că are cancer, arăta rău, făcuse şi chimio-terapie...
Dar în toamna din 2002 când am dat una peste alta pe bulevard, Corina era efectiv schimbată. În bine!
M-am bucurat. În primul rând pentru faptul că nu ştiu cum să vorbesc unui om care trece pe lângă moarte. „Vei fi bine, lasă, că trece!”? Absurd.
Precis a scăpat, mi-am zis îmbrăţişând-o şi pregătindu-mă să aud vestea cea bună. Nu putea fi altceva: Corina strălucea. N-ai fi zis c-a depăşit treizeci de ani, era ca de optsprezece.
Ne-am aşezat pe o bancă să vorbim, de fapt ea m-a rugat să stăm câteva clipe. Nu m-am putut abţine şi am lăudat-o pentru felul cum arăta. Voiam să aud cum se vindecase. Corina însă a râs şi a zis:
- Şi tu aştepţi să auzi că m-am făcut bine? Nu, sunt tot aşa, nu ştiu cât mai am, Mihăiţă nu vrea să-mi spună.
Mihăiţă era soţul, îl ştiam vag.
- Îţi spun un secret. zâmbi radioasă. M-am îndrăgostit! Şi el e îndrăgostit de mine.
Cred că dacă îmi spunea că pleacă să cucerească Everestul nu aş fi fost mai şocată. Arăta ca o şcolăriţă şi m-am întrebat dacă nu cumva... medicamentele, panica morţii iminente... să n-o fi adus în starea de a-şi pierde... cum să zic... simţul realităţii.
Mi-a spus că e fericită, că nu-i pasă că va muri, că acum tocmai mergea la întâlnire.
Îmi stătea pe limbă să întreb „Mihăiţă ştie?”
Dar am tăcut şi ne-am despărţit ca şi cum urma să ne mai vedem de multe ori de atunci înainte. Însă nu ne-am mai văzut niciodată. Corina a murit după şase luni.
Vinovată?