În fiecare an cumpărăm lemne pentru iarna următoare. Anul acesta a trebuit să tăiem din pădurea noastră din spatele casei, pentru că arborii au crescut foarte mari şi vântul a început să-i doboare.
Desigur am făcut cerere de marcat la Ocolul Silvic, cerere care nu a fost aprobată până nu am achitat şi taxa pentru pază – ca şi cum ar fi trecut vreodată pe aici un pădurar cu gândul să ne păzească pădurea... De fapt chiar a trecut: când au venit la vânătoare.
Trec peste aceste „amănunte” destul de... costisitoare ca să intru în subiectul propriu-zis al misterului pe care doream să-l povestesc.
După ce copacii au fost doborâţi şi trunchiurile secţionate la o dimensiune uşor de cărat, am căutat pe cineva să ne aducă lemnele acasă. E o distanţă foarte scurtă, casa noastră fiind la buza codrului.
Pe cine să luăm? În sat muncitorii cu ziua au fiecare brandul lui: Ionel curăţă coteţele ca nimeni altul, Sichirim defrişează tufişuri şi mărăcinişuri, Romică toarnă betoane (dacă nu cântă la vreo nuntă), Clopotaru sparge butuci, (duminica trage clopotele), iar Stelică Speriatu face „transpoarte” cu calu’. Nimeni nu se ocupă cu lemne. Ne-am gândit să chemăm pe cine găsim liber... Am dat peste Fănel.
Fănel, în ciuda vârstei - 58 - este un redutabil săpător de şanturi. Totuşi a acceptat să vină la noi să care lemnele. Andrei s-a tocmit cu el „la lucrare”. Ne-am şmecherit şi noi. Nu mai angajăm „cu ziua”, fiindcă am observat că muncitorii nu mai termină; stau la noi pe bani şi mâncare şi nu au niciun spor. „La lucrare” ştiu că trebuie să-şi vadă de treabă, fiindcă tot suma fixată le revine.
Am explicat aceste „subtilităţi” ca să înţelegeţi surpriza şi bucuria noastră sâmbătă pe la ora 15 când Fănel ne-a anunţat că e gata. „Aşa repede?” ne venea să întrebăm. L-am plătit şi omul a plecat fericit la rândul său pentru „bucuria datoriei împlinite” – cum ar fi zis tata. Mie totuşi nu mi-a plăcut expresia de satisfacţie şireată de pe chipul său şi nici graba cu care a refuzat al treilea pahar de ţuică spunând că „are o treabă acasă”.
Când am ieşit din bucătărie şi am văzut grămada de lemne mi s-a cam strâns inima. Mi se păreau cam puţintele... Eh, asta e legea, nu pot fi marcaţi mai mult de cinci metri cubi...
L-am văzut şi pe Andrei cam mirat şi ne-am dus prin pădure să vedem dacă Fănel a adus toate lemnele. Nu mai era nimic, cărase tot. Ne-am gândit că la anul va fi necesar să mai cumpărăm, iar eu nu m-am putut stăpâni să nu-l mustru pe Andrei că a marcat prea puţin, că precis aici nu erau cinci metri cubi etc, i-am făcut un pic viaţa amară....
Au trecut câteva zile. Într-o după-amiază am mers cu Tatra şi cu ceilalţi doi câini să culeg măceşe. Am urcat într-o poieniţă din pădure unde ştiam o tufă plină, chiar lângă râpa de la pârâu. Am văzut nişte urme ciudate pe jos prin frunziş, ca şi cum ceva ar fi trecut pe acolo, ca şi cum ceva ar fi fost târât. M-am uitat în pârâu şi ce descopăr! Zeci de trunchiuri de copac aruncate. L-am chemat pe Andrei să vadă.
Fănel lucrase cu toată credinţa: pentru suma de o sută de lei, în loc să aducă lemnele la noi acasă, le-a aruncat în pârâu, întrucât i-a fost mai aproape.
E minunat; acum va trebui să-l aducem pe Stelică Speriatu cu calul să scoată trunchii de acolo, să-i încarce în căruţă şi să-i aducă. Am elucidat misterul.
Oameni, oameni...
