Trebuie să fac mea culpa: v-am indus în eroare, aţi vorbit cu mine atât de mult timp, fără să ştiţi cine sunt cu adevărat, fără să cunoaşteţi faţa mea ascunsă.
Ei bine, a sosit momentul mărturisirii: eu sunt cea care arde becurile în casă.
Din copilăria timpurie ai mei au observat că există un raport direct între intervenţia mea asupra întrerupătoarelor (la care ajungeam numai luată în braţe) şi numărul de becuri care explodau, se ardeau, pocneau.
Când am crescut mai măricică am ajutat două fiare de călcat să-şi dea obştescul sfârşit, deşi despre felul cum s-a terminat scurta carieră a radioului Gloria (care-l făcuse pe tata fericit cam... o lună), n-aş putea să jur că a fost tot lucrarea mea.
Deja acasă nu mai eram lăsată să pornesc/opresc niciun fel de aparat electric, dar la căminul studenţesc colegele de cameră nu cunoşteau acest mic amănunt şi de aceea câteva fierbătoare (termoplonjoane) şi un reşou au plecat în câmpiile steampunk ale vieţii de apoi pentru unelte şi maşinării...
Tata îmi zicea „Diana-Dezastru”, nume pe care soţul meu l-a adoptat imediat şi cu toată convingerea din cauza videoului.
Noroc că am intrat în era DVD-urilor. La care eu nu umblu deloc. Nici când sunt singură acasă. Nu ating telecomanda televizorului. Încă mai am voie să mă uit la televizor.
Acum despre calculator. Avem trei. Unul e tot timpul la reparat. Altfel nu aş putea să vă scriu.
P.S. Dată fiind situaţia, avem întotdeauna în casă o rezervă de becuri, normal. Dar ce vom face când se vor termina? Când se vor găsi de cumpărat doar becuri din acelea scumpe, care fie vorba între noi, după ce că nu dau lumină ca lumea, se mai şi ard la fel de repede ca cele normale, deşi costă de nu ştiu câte ori mai mult?
