Timpul este discontinuu

N-am luat în seamă norii scămoşi. De îndată ce mi-am terminat cafeaua am îmbrăcat o pereche de jeanşi, o bluză de mohair, am încălţat ghetele. Missouri se uita la mine cu o privire gravă, de parcă ar fi zis "mama nu ştie ce e pe afară...". Nici Tatra nu s-a arătat entuziasmată de dorinţa mea subită de a părăsi biblioteca:

- Unde să pleci, mami, pe umezeala asta?
După măceşe. Aveam să ies să-mi culeg măceşe. Nu, cele de la plafar, acelea pe care mi le scosese Andrei în mod demonstrativ de prin cotloanele bufetului, nu erau gustoase. Îmi voi culege eu altele, proaspete.
- O să-ţi strici mâinile! miorlăi Missouri cu o ultimă tentativă de a mă convinge să mă întorc.
De pe prispă am coborât în curte şi am pornit pe cărarea îngustă ce urca spre pădure. Aerul jilav mirosea a brad, a ciuperci, a moarte şi înviere.

Covrig ieşi din adâncimile cuştii sale şi mă urmă tăcut şi responsabil, de parcă aş fi fost un copil pe care dacă nu-l poţi convinge să stea liniştit, măcar îl însoţeşti.

M-am oprit câteva clipe pe tăpşanul înalt şi-am privit înapoi. Casa noastră pufăia pe hornuri şi fereastra bibliotecii privea spre grădină. Dealul opus, de dincolo de şosea, părea mai apropiat acum că-şi pierduse trufia verde. Dinţii rari ai pădurii de pe coamă lăsau cerul să se scurgă printre ei.

Tatra-rottweileriţa mi se gudură la picioare: "Mergem sau ce?" Am pornit din nou pe potecă şi am ajuns la poala pădurii noastre. Frunzele umede şi aurii nu foşneau sub tălpi. Pădurea era tăcută. Am mers printre copaci, printre tufele scheletice de păducel şi soc. Mi-ar fi plăcut să ajung până pe versantul opus, "la prăpăstii", în viroaga unde se povesteşte din bătrâni că ar fi avut locaş de taină haiducii lui Jianu. E o "galerie subpământeană ca un maţ ostil şi rece" care străbate dealul spre adâncimi de nepătruns unde poteraşii nu cutezau a intra.

Se mai povestea că din hruba cea mai de jos, care are "răsuflătoare", stelele se vedeau şi ziua, dar alte stele, nu cele de noapte.

Cred că asta m-a făcut să-mi doresc întotdeauna să ajung în tainiţa hoţilor: stelele cele nevăzute. Pentru că aveam impresia pe undeva, că steaua mea e dintre acestea, invizibilă, de aceea nu puteam să mi-o găsesc noaptea pe boltă. Lumina ei vagă se răsfrângea dintotdeauna asupra mea fără s-o ştiu, doar intuind-o, palidă, călăuzitoare, mereu de veghe.

Dar există un hotar nevăzut dincolo de care Covrig nu vrea să treacă. Probabil ar încălca neştiute graniţe câineşti. Sau poate că intră pe teritoriul lupilor... al haiducilor şi al stelelor care trebuie să rămână nevăzute.

Aşa că ne-am întors cu o punguţă de măceşe pe care le-am spălat şi le-am pus în ceainic, pe plită, să fiarbă domol până scriu.

***

 Din data de 24 decembrie am intrat în cele 12 zile magice, când timpul pare să adaste... E un nod aici pe undeva, un nod interdimensional, care permite comunicarea între lumile paralele sau între tărâmul acesta şi celălalt, cum se spunea odinioară.

Lucruri ciudate se pot întâmpla acum; trecutul se poate vizita uşor, viitorul se întrezăreşte în vise, vedenii, năluciri.

Sunt atentă pe unde păşesc! Există bulboane ca la traversarea unui râu, piciorul se afundă, mă pot pierde în timp.