La începutul săptămânii am primit o nouă sarcină de serviciu: să aducem haine vechi în cadrul misiunilor de voluntariat. Nu ni s-a comunicat despre care sinistraţi ar fi vorba: turcii loviţi de cutremure, japonezii măturaţi de tsunami, sau românii nenorociţi de Boc şi ai lui.
Am vrut să răspund chemării ca de fiecare dată când ni s-a solicitat acest lucru, dar am descoperit că în dulapurile mele nu mai prea sunt haine vechi, în afară de cele pe care le purtăm prin curte, pe la animale. La toate inundaţiile din anii precedenţi am dat saci întregi de lucruri...
În consecinţă m-am prezentat la serviciu spunând senin că „nu mai am”, mai ales că era vorba despre ceva facultativ. Şeful s-a făcut foc şi pară. Cum de îi răspund aşa obraznic?! Doar a primit mail de la Bucureşti de la Centrală să donăm haine!
Simţind furtuna pe care am declanşat-o, am descins frumuşel într-un second, am cumpărat câteva plase cu haine şi mi-am achitat „sarcina de voluntariat”. Că doar... dacă-i musai, cu plăcere, nu-i aşa?
