Singura legătură dintre romanul lui Muşatescu şi faptul de care-mi amintesc azi e titlul.
Recunosc: îmi place să citesc mica publicitate. Nu vând, nu cumpăr nimic, dar spectacolul fiinţei umane este total.
Simpatia mea pentru această rubrică a început devreme, în copilărie. Petreceam vacanţele de vară la bunici, chiar în locul unde mă aflu acum.
Era nevoie de ajutoare în gospodărie şi tata-mare avea cam trei-patru oameni la muncă în fiecare zi. La masa de prânz se aşezau sub umbra amară a nucului, stând în jurul unei măsuţe rotunde, pe scăunele.
Mama-mare aşternea pe tăblia mesei o românie liberă, trântea mămăliga pe cârpător, aducea oala de pământ cu ciorba de pasăre… Tata-mare turna ţuică în păhărele. Doar mâţele se mai încurcau printre picioarele mesenilor, în rest toată suflarea zăcea sub soarele torid.
Eu ceream să mănânc odată cu oamenii, parcă era mai bună mâncarea. Tocmai terminasem clasa întâi şi eram foarte mândră că pot citi. Între două feluri de mâncare silabiseam din ziar cuvintele care-mi cădeau în faţă: „Cu pro-fffun-dă dure-re şi lacrimi de ne-op-op-prit, anum-anun-ţăm trecerea în nef- nefiinţă a scump- scumpului nos-stru bu-bun-bunic…”
Nea Florea nici nu aştepta să termin cernitul anunţ care vestea plecarea neaşteptată la cele veşnice a unui bunic de 97 de ani care lăsase familia neconsolată, că şi rostea din adâncul rărunchilor un „Dumnezeu să-l ierte” şi închina pe loc un pahar cu tărie în memoria necunoscutului.
Erau multe decese şi Nea Florea termina ţuica înainte ca eu să sfârşesc de pomenit. Mama-mare a luat seama şi de atunci mi-a aşternut în faţă numai prima pagină din Scânteia. N-am mai avut succes la public, ţuica rămânea în sticlă, Nea Florea rămânea treaz. Dar eu am rămas cu o pasiune pentru mica publicitate. Şi de două decenii încoace această rubrică nu mai este ce era, ci a devenit o adevărată comedie umană cu articole specializate, emoţionante, paranormale. Fericirea vieţii, norocul, sănătatea ne pot veni prin mica publicitate. Vedeţi aici.
