Boris Vian nu dă cu piatra şi asta-mi place. Dar arată cu degetul.
E imposibil să nu recunoşti lumea, lumea noastră, în acest tablou măreţ al absurdului pe care autorul îl creează în „Smulgătorul de inimi”. Aici grotescul e purtat dincolo de limită, acolo unde până şi această categorie a unei estetici pervertite se înveşmântă într-o frumuseţe stranie şi fascinantă, întocmai ca picturile lui Hieronymus Bosch.
Sub presiunea fantastică a vidului sufletesc al locuitorilor din satul unde plonjează Jacquemort, chiar şi timpul se prăbuşeşte în sine, lunile anului se coagulează în „stări”, totul devine simbol, esenţă.
E o lume unde animalele fac autostopul, copiii evadează zburând din colivia iubirii materne, (toţi construim colivii când iubim), oamenii se ceartă cu Dumnezeul inventat al luxului şi sfârşesc renunţând la ruşine, adică la vinovăţie. O vor pune toată pe umerii unui fel de ţap ispăşitor plătit în aur.
Noi nu facem la fel?
Prin tot felul de asociaţii ciudate, această carte a trezit în mine cărţi mai vechi şi a stat la taifas cu alte lecturi anterioare: „Un veac de singurătate”, „Fetiţa şi ţigara”, „Portretul lui Dorian Gray”, ba chiar şi povestea lui Creangă cu drobul de sare şi-a găsit un ecou...
imagini Tyson Grumm şi Hieronymus Bosch
