luni, 19 martie 2018

Și eu sunt iberic!


Nu știu cum reușesc, dar sunt mereu în afara trendului și mereu în situația de a recupera la capitolul „lecturi”. Cărți pe care lumea le-a citit acum câțiva ani, la mine ajung acum. Dar nu mă pot plânge pentru că există un fel de magie în toată povestea, iar cărțile mi se așează între palme după criterii numai de ele știute.
După Javier Marias îl citesc iar pe Saramago și inevitabil mă întreb ce-o fi cu ibericii ăștia?
„Memorialul mânăstirii” a fost tulburător, a modificat puțin viziunea mea asupra lumii, iar „Toate numele” a fost „tot ce-am citit mai bun în viață”, așa cum spunea cineva, cândva. Sunt două cărți ca două borne de neclintit la care mă întorc din când în când. După surpriza care a fost pentru mine „Eseu despre orbire”, „Pluta de piatră” vine cu o nouă uimire. Descopăr un autor ceva mai blazat, mai liniștit în acest volum decât în cele precedente pe care le-am citit. Sau e posibil să fie doar o impresie de-a mea?
Cred că principalul mesaj al cărții este faptul că nimic nu e sigur niciodată, că suntem cu toții în derivă. Nu există nici ancore, nici porturi. Rătăcim pe mări necunoscute și în taina sufletelor noastre și în credințele și convingerile noastre, totul alunecă, totul se transformă, nimic de care să te agăți.
*
 „Aceste persoane au trasat cadrul sumbru al realităților iberice, au dat povețe, cu multă claritate și în deplină cunoștință de cauză, pentru turbulenții care în mod imprudent erau gata să pună în pericol identitatea europeană, și au încheiat intervenția în dezbatere cu o frază definitivă, privind în ochii telespectatorilor într-o atitudine de mare franchețe, Faceți ca mine, alegeți Europa.
Efectul nu a fost deosebit de eficace decât poate în protestele împotriva discriminării căreia îi căzuseră victime adepții peninsulei, care, dacă independența și pluralismul democratic nu ar fi fost cuvinte goale, ar fi trebuit să fie prezenți la televizor pentru a-și susține rațiunile, dacă le aveau. Precauția e de înțeles; înarmați cu rațiunile pe care controversa despre rațiune le creează întotdeauna, tinerii, pentru că mai ales ei declanșau acțiunile cele mai spectaculoase, și-ar fi putut fundamenta cu mai multă convingere protestul, atât la școală, cât și pe stradă, și în familie, să nu uităm. Rămâne discutabil dacă tinerii, echipați cu rațiuni, ar fi lăsat deoparte acțiunea directă, caz care s-ar isprăvi prin efectul împăciuitor al inteligenței, spre deosebire de ceea ce a fost convingere de la începutul secolelor. Rămâne de discutat, dar nu merită, pentru că între timp s-a aruncat cu pietre în clădirile televiziunii, s-au spart magazinele care vindeau televizoare în ciuda disperării comercianților care se tânguiau, Da nu-i vina mea, inocența lor relativă nu-i ajuta la nimic, li se dădea foc, detunau lămpile ca niște petarde, cutiile erau aruncate claie peste grămadă pe străzi, li se dădea foc, rămâneau doar scrum. Venea poliția, încărca armele, se răspândeau insurgenții, și acest joc de-a v-ați ascunselea a durat opt zile, până în cea în care suntem (...) Milioane de tineri de pe întreg continentul au ieșit la aceeași oră, înarmați nu cu rațiuni, ci cu bastoane, cu lanțuri de bicicletă, cu căngi, cuțite, răngi, foarfeci, de parcă ar fi înnebunit de furie, dar și de frustrare și durere anticipată, și strigau, Și noi suntem iberici, cu aceeași disperare care-i făcea pe comercianți să geamă, Da nu-i vina noastră. După ce s-au înseninat spiritele, câteva zile și săptămâni mai târziu, vor veni psihologii să demonstreze că, la urma urmelor, acei tineri nu voiau de fapt să fie iberici, ceea ce făceau, profitând de un pretext oferit de împrejurări, era să dea frâu liber visului de neînfrânt care, durând atât cât durează viața, are în general în tinerețe întâia sa răbufnire, sentimentală sau violentă.”
*
Citatul e mai lung decât timpul meu disponibil, dar cine a citit cartea știe unde să caute. Ceea ce voiam să spun e că se află aici ceva care mă trimite cu gândul la pasaje din „Demonii” lui Dostoievski. Anarhiile seamănă între ele...