marți, 24 noiembrie 2015

Enduring Love




Cartea asta e atât de bine scrisă, încât am avut de câteva ori senzaţia că e un film documentar. Nu râdeţi, citiţi-o mai întâi! Când am ajuns la final, chiar nu mai ştiam ce să cred: cuprinsă între cele două anexe, 1 şi 2, pagina cu referinţe bibliografice face parte din text? Mda, plin de umor romanul lui Ian McEwan şi nu regret că l-am citit, deşi am amânat ani de zile lectura din cauza unui articolaş de pe coperta a patra a ediţiei de la colecţia „Cotidianul”. Nici titlul nu era foarte îmbietor pentru mine. În concluzie, nu e una dintre cărţile pe care să le iei pe insula pustie, dar nici dintre cele pe care le uiţi în tren când cobori.
Interesant: felul cum întâmplarea schimbă vieţile oamenilor.
Enervant: personajul Clarissa. Combinaţia între cultură, rafinament, frumuseţe şi prostie. Mă refer la acel gen de prostie atribuit „blondelor”. Femeia asta, deşi sensibilă, pare total lipsită de inteligenţă emoţională.
De meditat: niciuna dintre iubirile întâlnite în roman nu a rezistat.
1)      Dragostea aparent perfectă, (prea perfectă!, dacă-mi îngăduiţi exprimarea), cea dintre Joe şi Clarissa, s-a prefăcut în ţăndări cristaline la o presiune destul de mică. Domnul Jed Parry şi al său sindrom puteau fi expediaţi cu un bobârnac.
2)      Jean Logan, nevasta mortului, şi-a pătat dragostea pentru soţ cu suspiciuni postume.
3)      În sfârşit, ultima dragoste şi cea care, zic eu, dă titlul romanului, cea dintre Jed şi Joe, este unilaterală şi patologică. N-are cum să dureze.
4)      Sindromul de Clerambault: ştiu şi eu o persoană afectată de sindromul de Clerambault. Nu vrea să accepte că e respinsă şi că i s-a spus un „NU” hotărât şi definitiv, că i-au fost închise în faţă toate uşile şi ferestrele. După ani şi ani ea tot bântuie pe aici şi îşi imaginează că primeşte semne şi mesaje cifrate.