Aproape că emit un truism spunând că o carte este un dispozitiv pentru călătorit în timp: o ştie orişicine. Aşa l-am cunoscut - printre mulţi alţii - şi pe Johan Daisne despre care se poate citi în imaginea de jos.
Zilele astea am ajuns la exasperare: niciunul din titlurile pe care le-am scris pe listă nu se regăseste la Biblioteca Judeţeană din Vâlcea. "Nu mai am nimic de citit!" a devenit refrenul cu care l-am chinuit pe Andrei în ultimul timp. Nu spun că aş fi citit toate cărţile din bibliotecă, am citit însă tot ce se potriveşte cu mine, cea de acum. M-am apucat să răscolesc şi am dat peste "Nuvele din Flandra". Culmea, e o carte pe care mi-a pus-o în mână tata, cu mulţi ani în urmă, tot pe când declaram că nu mai am ce citi.
Atunci l-am întâlnit prima oară pe Johan Daisne prin intermediul straniei sale nuvele "Moartea pe motocicletă". Textul avea exact gustul care-mi plăcea.
Cu toate acestea, l-am reîntâlnit pe autor abia peste câţiva ani când am descoperit în almanahul "România Literară" din 1989 povestirea "O seară, un tren". Cele câteva pagini m-au marcat definitiv. Îmi plăcea felul subtil în care fantasticul se insinua în realitate, îmi plăcea moartea deghizată într-o călătorie cu trenul.
Cine e Johan Daisne? Mai vreau!
Şi am mai primit în 1996 (cred...) romanul "Scara de nori şi de piatră" din care am copiat pasaje întregi la vremea lecturii, într-atât de mult se potrivea povestea lui Evert şi a Jeannei cu ceea ce eu însămi visam...
Pentru că o carte (şi acum o să emit alt truism), o carte ne vinde umbrele de pe pereţii peşterii.
