Să se îmbrace să meargă la cumpărături? Nu, n-avea chef. Era o zi splendidă de mai, însă pentru ea a ieşi în oraş însemna să intre cu coşul în mall şi să-l umple frenetic în tentativa de a se calma…
De ce nu suna odată Robert? Se îndrăgostise ca o liceană! Robert! Păi şi de ce să n-aibă voie să iubească şi ea, că peste două luni va face treizeci de ani, momentul din care pentru orice începe să fie prea târziu. Dumnezeule! Un amant! Era pregătită să înceapă un joc periculos?
Deschise fereastra simţind brusc nevoia de aer. Periculos… alături de domnul Vaida Simion nimic nu putea fi palpitant. Nici măcar adulterul. Ce prostie, ce prostie stupidă fusese în stare să facă ea însăşi. Se lăsase dusă de val; la filo, facultatea de logodnice, cum i se mai spunea, toate fetele aveau trecut în capul listei măritişul; abia apoi promovarea examenelor. Da, la douăzeci şi cinci de ani începuse să aibă emoţii: doar nu avea să se întoarcă de
Problema era că… Simion nu părea dispus să moară curând. Atât de curând pe cât visa ea. Colangita de care suferea el nu îi dădea nicio speranţă. Mai rămânea varianta divorţului. Dar îi convenea ei să se întoarcă la mama şi la tata cu coada între picioare? Adio vilă, adio cont. Şi ce ar mai fi exultat cumnată-sa, sora lui Simion! N-o putea suferi, i-ar fi plăcut hoaştei să-l manipuleze ea pe frate-său.
Ia stai! Ce spusese medicul când fuseseră la ultimul control? „Tensiunea cam mare, domnule profesor. Mai puţină cafea.” Hm… tensiunea. Se putea muri subit din cauza tensiunii? Va trebui să se documenteze. Văzuse în biblioteca de la el din birou un tratat de medicină.
Suna telefonul! Bine că Simion era la facultate.
- Robert! Şi mie mi-a fost dor de tine. A, nu, mă tem că n-o să pot! Pleci iar? Bine, atunci vin. Da,
Cu ce să se îmbrace? Era cald? Scoase capul pe fereastră. Era soare cu nori! Va lua rochia verde, care făcea ca ochii ei să pară de culoarea mării. Trebuia să se spele pe cap! Oh, Robert! Până şi numele lui răscolea toată fiinţa ei. Se deosebea atât de mult de blegul de Simion. Robert era masculin, tandru, protector. Şi atât de brunet! Şi avea o meserie cu adevărat exotică: reporter special. Avea s-o ia cu el peste tot în lume, nu ca bărbat-so care fusese
***
Se întorcea de la întâlnire la volanul maşinii ei; era bine dispusă, dar simţea undeva în inimă un semn de întrebare, aşa ca o scamă prinsă de gene. Nu! Era doar o impresie. Robert era omul la care visase din adolescenţă. Atât de rasat! Un adevărat gentleman. Iar ea era o norocoasă. Trebuia să gândească pozitiv. În primul rând, era foarte sigură că şi el era îndrăgostit. Brusc începu să fredoneze de fericire şi îşi căută propria-i privire în oglinda retrovizoare, dar nu văzu decât coloana de maşini care se formase în spatele ei. În astfel de situaţii Simion rostea tot felul de chestii acide care trimiteau la inteligenţa feminină. Prostul! Dacă era atât de deştept, de ce nu-şi luase el carnetul? Avea şofer! Să nu cumva să se streseze! Hm… stresul era un factor de risc pentru hipertensivi. Devenea tot mai evident, de le o întâlnire la alta, că lui Robert nu-i plăcea situaţia ei. Trebuia să scape de boşorog! Oh, aspectele cu mustrările de cuget n-o încurcau. Citise câteva romane poliţiste în care personajul negativ scăpa prin metode mai neortodoxe de apropiaţi incomozi… Doar că acolo exista la îndemână ba un pistol, ba niscai cianură… Pe ea, ar prinde-o imediat!
- Tramvaiu nu se depăşeşte prin stânga, cucoană!
- E-n staţie, inteligentule! răspunse cu tonul ridicat şoferului care îi făcea şi un gest cu mâna.
Bărbaţii erau o calamitate! Oare uitase să semnalizeze? Mare brânză! În definitiv trebuia să-şi dea seama idiotul că n-o să treacă peste oamenii din refugiu! Asta era! Un accident!
Un accident cerebral. Era genială! Cum se poate provoca un accident cerebral? Dacă tensiunea creştea brusc… Delia! Scumpa ei prietenă Delia leşinase din cauza tensiunii. Doar că Deliuţa era hipotensivă. Cafeaua, grătarele de porc şi vinul roşu nu erau întotdeauna o soluţie, mai ales pentru o tipă atentă la siluetă. Prin urmare, Delia se trata cu nişte pastile, pe care ea le şi văzuse, le ţinea în baie. Pastile pentru hipotensivi, deci efectul lor era cel scontat…
Reuşise! Ce noroc pe ea s-o găsească pe Delia acasă! Ce baftă să aibă cutia de pastile plină! Nu putea să cumpere aşa ceva din farmacie… o greşeală elementară, scumpa mea, ea n-ar fi făcut-o. Veselă, descuie portiera elegantului ford decapotabil, când observă amenda prinsă în parbriz. Pentru staţionare neregulamentară. Mama lui de poliţist! O s-o achite şi gata. Şi hai acasă, că ajunge babacu înainte. „N-ai gătit şi tu nimic? Ce faci toată ziua acasă? Hai să-ţi deschid un salon de coafură, să faci pe patroana, că de altceva nu te văd în stare.” Astea erau cuvintele lui drăgăstoase, atunci când era calm. El chiar nu observa în oglindă cât era de căzut? Se îngrăşase, iar bărbia dublă nu-i dădea mai multă prestanţă. Cu alte cuvinte, de ce să regrete un specimen senil şi răutăcios? Dar va avea curaj s-o facă? Dacă el o să simtă gustul ciudat al pastilelor? Dacă respectiva substanţă putea fi descoperită la autopsie? Dacă o vor acuza? Citise undeva că, în cazul morţii unuia dintre soţi, celălalt era considerat suspectul principal în peste cincizeci la sută din cazuri…
Va păstra pastilele. Va aştepta declicul care să îi furnizeze curajul… sau nebunia necesară pentru asta. Robert nu trebuia să afle nimic. Cine ştie ce impresie şi-ar fi făcut despre ea.
Of, bine că ajunsese! Garajul celălalt era gol. Super! Moşul nu venise. Avea timp să-şi prindă părul în coadă şi să-şi şteargă machiajul, ba chiar să facă o ciorbă instant. Se va purta frumos, a hotărât. Nu se făcea să fie ştearsă din testament tocmai acum! Şi, în timp ce aprindea aragazul, o încercă din nou acel sentiment neplăcut, aşa ca o adiere, în legătură cu Robert: ce era semnul acela de pe buza lui? Dinţii cuiva?
***
Ce bine-i stătea în negru! Scutură coama părului blond cenuşiu şi se întinse ca o pisică. Suspină. Tare repede se petrecuse totul! Iat-o liberă, cu vilă, cu cont, cu banii de pe asigurare, văduva copleşită de durere a ilustrului lingvist Simion Vaida… Îşi trimise un sărut în oglindă. Aşa le trebuia! Bărbaţii ăştia erau un rău necesar, cine spusese asta? Pentru că, deşi pedepsise pe cei ce o răniseră, nu era chiar deloc sigură că va putea să refuze avansurile cuiva… Oh, arăta super vărul Deliei! Mihai, Mihai! Numele lui era deja o şoaptă drăgăstoasă. Era oare un păcat faptul că se gândea la el după un timp atât de scurt de la… Amintirea celor petrecute o bântui din nou. Ştia că nu va scăpa uşor de imaginea lui Simion din seara aceea…
Se întorsese răscolită de la o nouă întâlnire cu Robert. Doamne, îl iubise aşa de mult! Iar el se jucase cu sentimentele ei. Mai avea o prietenă… îl depistase! Acasă, Simion o privea altfel. Încercase să-l evite. Dar el o chemă în living cu un glas hotărât:
- Anca, trebuie să avem o discuţie.
Atunci simţise că ceva nu e în regulă. Se aşeză pe un fotoliu, refuzând să stea lângă el.
- De un an de zile te întâlneşti cu un bărbat.
- Nu-i adevărat.
- Hai să păstrăm un strop de decenţă, Anca. Am pus pe cineva să te urmărească.
- Nu este ceea ce crezi! Este…
- Nu te mai strădui să improvizezi. Este Robert Octavian. Crezi că-l cunoşti? Ştii cu ce se ocupă?
- E reporter special. murmurase ea biruită.
- Este un infractor, draga mea. Se învârte în cercurile lumii interlope, iar dacă nu are încă un cazier, e datorită abilităţii lui. Spune sincer: de câte ori ţi-a cerut bani?
Atunci simţi ceva năruidu-se, fiindcă da, Robert îi ceruse de câteva ori bani. Ba rămăsese pe zero că era bancomatul gol ( ce minciună cusută cu aţă albă, vedea abia în acel moment ), ba nu-i intraseră banii în cont, ba uitase portofelul acasă. Iar ea, naiva, fusese fericită că-l poate ajuta, că poate să-i arate cât îl iubeşte…
- Anca, el a mai făcut jocul acesta şi cu alte femei. Poate că înainte de-a te vedea pe tine, o jumulise pe alta… Te rog să mă scuzi, n-am vrut să fiu vulgar. Am crezut că e o toană trecătoare pentru tine… Cum a fost şi cea de acum doi ani. Trebuie să luăm o hotărâre, fetiţo, nu mai merge aşa.
- Plec la mama! M-am săturat şi eu.
- Stai puţin, nu te ambala. N-a fost vorba de nicio plecare. Doresc să discutăm. Tu ştii că eu te iubesc.
- Ce să-ţi spun!
- Ba, da. Ştii. E posibil să fi făcut o greşeală, dar sunt gata să mi-o asum. E o diferenţă de vârstă considerabilă între noi, draga mea. De aceea am mai închis ochii la unele lucruri. Însă n-aş suporta să te văd înjosită de-un individ nedemn.
- Dacă erai conştient că mai devreme sau mai târziu vei fi prea bătrân pentru mine, dacă erai atât de înţelept, de ce ai profitat de inocenţa mea luându-mă de nevastă?
- Fetiţo, Wilde a spus un adevăr profund: „Tragedia bătrâneţii constă în faptul că rămâi tânăr”. Pricepi? E foarte greu să te văd atât de proaspătă, atât de atrăgătoare şi să citesc de fiecare dată dispreţul în ochii tăi. Pentru că pe dinăuntru sunt la fel de tânăr ca şi tine.
- Hai, că asta-i bună, Simioane! Ai dreptate, nu pot să merg mai departe în felul acesta. Dracu să le ia de conturi şi de vile şi de poziţii sociale! Vreau libertate. Auzi? Li-ber-ta-te! Plec, hai salutare!
- Anca! Nu!
- Pa, moşulică!
Îi întorsese spatele şi se îndreptă spre dormitor mai hotărâtă ca niciodată să pună capăt poveştii. În fond, erau căsătoriţi de ceva ani, s-ar putea să aibă o surpriză plăcută la partaj.
- Anca!
Putea să strige boşorogul cât poftea. Pe ea s-o scutească de-aici încolo.
- Anca, ajutor!
Ce tertipuri, domnule! De ce era insistent? O să-i facă o scenă? Nu se putuse abţine şi aruncă o privire prin uşile deschise. Simion căzuse jos şi părea că se sufocă. Se apropiase neîncrezătoare.
- Ancuţo, medicamentele… Pe noptieră… te rog.
Era foarte congestionat la faţă. Se gândi că poate chiar îi era rău. Ce să fi fost? Tensiunea? Se aşeză pe marginea patului din dormitorul lui. Văzu flaconul alb. Scria „nitroglicerină”. Ăsta nu era un explozibil? Oare astea să fie? Mai căută puţin în sertar. Nu mai erau altele. Se întoarse agale lângă bărbatul care horcăia. Era dizgraţios. Un firicel de salivă îi curgea prin colţul gurii, ochii lăcrimau şi începuse să-şi schimbe culoarea. O văzu. Cu o forţare teribilă întinse mâna spre ea:
- Medi…cam…
Ea făcuse un pas înapoi.
- Eşti sigur că astea sunt? Eu cred că nu. Mă duc să mai caut.
Şi plecase. Stătuse ascunsă în baie până nu se mai auzi nimic de dincolo.
Când şi-a făcut curaj să se întoarcă, Simion murise. Trebuia să plângă. Şi să sune salvarea.
Plânsese. Chemase ajutoare, anunţase rudele. Pe ale ei. Simion, din fericire, n-o avea decât pe soră-sa.
La înmormântare nu-i fusese greu să bocească. Merita. Bietul Simion! Până la urmă, fusese un tip de treabă. Îi lăsase ei totul. Dar mai ales, o pusese în gardă.
Îl anunţase pe Robert despre pierderea suferită, chiar insistase ca el să fie prezent mai ales la masa de după înhumare. Fiindcă avea de gând să facă pomană, nu glumă. Să vadă toţi cât îl iubise ea pe defunct. Iar Robert venise, drăguţul de el. Îi sărută mâna şi-o strânsese discret când îi prezentă condoleanţele. Ea îşi îngustă privirea încercând să-l descifreze. Cine era cel care stârnise în inima ei un asemenea sentiment? Un tip care înainte de-a veni la întâlnire o jumuleşte pe alta? Care are tupeul de-a apărea cu buzele muşcate cerându-i bani? Oh, scumpul de el, avea să sufere o corecţie!
Dintre zecile de pahare cu vin ea îl alesese pe cel anume pregătit pentru iubitul ei Robert. I-l puse în mână şi şopti: Pentru Simion, Dumnezeu să-l ierte. Robert înclină capul mimând un regret veşnic. Apoi bău. Până la fund.
La un moment dat, unuia dintre invitaţi i se făcuse rău. Salvarea! Telefonul fix n-avea ton. Mobilele erau închise, ca la înmormântare. Cineva a sunat în sfârşit. Sărăcuţul Robert! Băuse vinul acela fără să se gândească ce înseamnă să înşeli o femeia ca ea. O femeie deşteaptă. Fiindcă ea reţinuse o vorbă scăpată de el cândva: era foarte alergic la penicilină. Da, foarte alergic, cum se şi văzuse de altfel: era în comă la sosirea salvării.
Ei, ce să faci? Nebănuite sunt meandrele vieţii!
Îşi puse puţin fond de obraz în palmă, apoi îşi masă cu el pomeţii. Era prea palidă. Şi negrul îi accentua paloarea. Dar o subţia şi-i dădea o distincţie aparte. Ce-ar fi să treacă azi pe
