- Mă simt ridicol! Nu înţeleg de ce nu pot aprinde o ţigară, suntem în aer liber! şuieră Cornel izbind cu vârful pantofului o pietricică.
- Dragă, e mânăstire, nu se cade…
- Ei, na! i-o întoarse el nevestei. Ce-or fi făcut fătucile astea ca să merite atâta respect? Că nu de cuminţi or fi venit la mănăstire…
- Taci, dragă! Te poate auzi cineva. Nu e frumos.
Lucica îşi potrivi iar baticul care îi tot aluneca. Era emoţionată, îi transpiraseră palmele. Îl ştia ea pe Corneluş al ei! Şi el făcea aşa tot de emoţie, că altfel nu era băiat rău…
Se uitară lung după un cârd de măicuţe; toate aveau furci şi greble de lemn, pentru adunat fânul. Poposiră pe spaţiul verde de la intrarea în incintă şi strângeau iarba cosită. Cum rezistau pe căldura asta înfofolite în haine negre din cap până în picioare?
- Ce viaţă bună duc fetiţele aicea! Fără griji, fără probleme… începu iar Cornel. Şi-au făcut de cap, iar acum fac pe sfintele…
- Şşş! Uite, vine cineva.
- Eh, s-o fi trezit părinţelu!
- Aoleu, păgânule!
- Părintele şi-a terminat pravila şi vă poate primi acum. Poftiţi după mine!
Măicuţa care-i conducea părea tânără de tot. Cât să fi avut? Douăştrei, douăşpatru de ani? De-abia ridica ochii albaştri din pământ şi nici atunci nu te privea drept în faţă, ci undeva alături, de parcă s-ar fi adresat fiinţei tale astrale. Ce căuta la mănăstire o fată atât de frumoasă? Nu se putu abţine să nu se întrebe Lucica.
Străbătură aleile pline de flori şi verdeaţă până la biserică. Chiar la intrare, într-o încăpere micuţă, laterală, îi aştepta părintele Gherasim, un călugăr bătrân cu înfăţişare de sfânt bizantin.
- Sărut mâna, părinte! se îmbujoră Lucica.
- Să trăiţi, taică! Ce necaz vă aduce
- Părinte, el e soţul meu, Cornel.
- Luaţi loc, copii, nu trebe să staţi în picioare! Aşa! Ia s-auzim!
- Nici nu ştiu cum să încep. mărturisi Lucica. Avem o problemă complicată. Vrem să ne spuneţi ce să facem.
Cornel făcu un gest aruncându-şi capul într-o parte de parcă ar fi dorit să alunge părul din ochi. Dar de fapt însemna că era nervos, ştiu Lucica. Femeia îşi adună mâinile nod în poală, peste poşetă. De la soţ nu avea rost să aştepte sprijin în clipa aceea… Trase aer în piept şi se concentră pe bobul de lumină al candelei ce ardea sub icoană. Dar când să înceapă, uşa se deschise iar şi chipul senin al măicuţei celei tinere se ivi:
- Părinte, blagosloviţi să înceapă vecernia.
- Domnul Dumnezeu să vă blagoslovească! Roagă, soră Maria, pe părintele Iustinian să înceapă fără mine.
- Ce măicuţă tânără şi frumoasă! scăpă Lucica spre uşa ce se închisese.
- Şi sufletul îl are la fel de frumos, dar tare a fost zbuciumată, sărăcuţa! oftă călugărul. Era femeie la casa ei cu bărbat şi copil mic. Într-o seară a ieşit la cumpărături şi, când s-a întors, a găsit pompierii scoţându-i morţi din flăcări şi pe bărbat şi pe pruncuţă. Explodase caloriferul electric. A venit la mânăstire cu lacrimile pe obraz. A zis că nu mai vrea nimic de la lumea asta, că vrea să fie lângă Dumnezeu, deşi noi am sfătuit-o să-şi refacă viaţa, că e tânără… Iertaţi-mă! M-am luat cu vorba când ar trebui să vă ascult pe dumneavoastră.
- Părinte, şi noi suntem supăraţi. începu Lucica evaziv. Ani de zile ne-am dorit un copil şi abia acum s-a întâmplat.
- Să vă dea Dumnezeu fericire, copii! Şi de ce mai puteţi fi supăraţi?
- Păi, să vedeţi… Se fac nişte teste… aşa ca să vadă dacă e totul bine… Şi-am făcut un test genetic…
- Lasă, dragă, că nu ştie părintele! mormăi Cornel iritat.
- Deci am făcut nişte teste şi doctorii de-aici din Bucureşti au spus că nu e bine, că are sindrom Down, mai mult ca sigur…
Lucica cotrobăi în poşetă după batistă. Iar îi venea să plângă!
- Părinte, ca să n-o mai lungim, nevastă-mea ţine morţiş să-i daţi dezlegare să facă avort.
- Asta nu se poate! Nu pot să binecuvântez o crimă.
Glasul părintelui sunase sever. Lucica plângea de-a binelea. Cornel simţi cum transpiră de nervi în cămăruţa răcoroasă:
- Dar are sindrom Down, părinte! argumentă soţul contrariat. Dumneata ştii ce e aia? E o boală pe viaţă. Se va naşte un handicapat care se va chinui şi ne va chinui şi pe noi câte zile vom avea.
- Deci să înţeleg că dacă ai avea un copil bolnav de leucemie l-ai omorî, domnu Cornel?
- Poftim, Lucico! Sofisme popeşti! Hai, părinte, e uşor să faci pe moralistu, că doar nu-l creşti dumneata. Da’ ia gândeşte-te un pic la ce suferinţă ne îndemni pe noi, la câtă suferinţă şi amărăciune şi ruşine o îndemni pe femeia asta… E creştineşte aşa?
- Ştiu că e multă durere, fiul meu. Îmi pare rău din tot sufletu pentru voi. Dar nu vă pot aproba dacă vreţi să faceţi moarte de om. Luaţi-vă crucea!
- Moarte de om! E doar un boţ de carne… Lucica e în luna a patra.
- Înseamnă că l-aţi văzut la ecograf… să ştii fiule, că la om Dumnezeu zideşte întâi sufletul, chiar din clipa zămislirii. Apoi se zideşte şi trupul după forma sufletului, cum zice Psalmistul: „ Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele.” Aşa că trebuie să înţelegeţi că Boţul de carne, chiar de-ar fi mic cât o sămânţă de cânepă, are suflet. E copilul tău. Bolnav, tâmpit, handicapat, e copilul tău. Şi e copilul lui Dumnezeu, poartă în sine chipul Creatorului, chipul Sfintei Treimi. Strâmb, cu ochii bulbucaţi, cu limba prea mare, cu totul diform de-ar fi, e al Domnului. Nu cercetaţi voi căile sale. Ştie Dumnezeu ce face! De-ai avea copilul în faţa ochilor, mic de-o palmă şi l-ai putea cerceta, ai fi în stare să-l striveşti, domnu Cornel?
Lucica îşi imploră soţul din priviri, dar Cornel o evită:
- Ne facem de râs cu un copil handicapat!
- Spartanii îşi aruncau de pe o stâncă toţi copiii cu defecte. Înseamnă că n-aţi fi cu nimic mai buni decât ei, decât nişte păgâni. Îl supăraţi pe Dumnezeu!
- Dumnezeu e tare corect, ce să zic! Îl arde de viu pe copilul maicii de care ne-aţi povestit, iar nouă, de mult ce-am dorit un copil, ne dă un handicapat… E plin de solicitudine Dumnezeul ăsta al vostru!
- Taci, Cornele! hohoti Lucica.
- Lasă-l, fata mea, că el de amar vorbeşte aşa. Dar vin momente în viaţă când Domnul ne pune înainte un pahar plin cu fiere. Ce vom face? Îl dăm la o parte? Ştiu că e greu. Şi Hristos a zis „treacă de la mine paharul acesta”, dar până la urmă l-a primit şi l-a băut până la fund. Ce mai eram noi azi, dacă Iisus n-ar fi vrut să se urce pe cruce? Dacă ar fi zis că e prea greu? De-aia vă îndemn: cu smerenie, luaţi-vă crucea. Nu încetaţi să vă rugaţi şi să speraţi, că mare e Domnul. Iar doctorii, cât ar fi de buni, pot să greşească. Dacă vreţi să ucideţi un copil perfect sănătos? Copilaşul pe care l-aţi dorit şi pentru care v-aţi rugat să-l primiţi?
- Ştii ceva, părinte? Dumnezeul care are nevoie de suferinţa mea ca să fie mulţumit…
- Nu face păcat, tată! Dumnezeu te încearcă. El ştie gândul tău mai înainte ca tu să-l fi gândit şi vrea să te îndrepte spre bine.
Lucica se ridică mânată de-o hotărâre:
- Vă mulţumesc, vă mulţumesc din suflet. Nu vă mai reţinem. Sărut mâna! Rugaţi-vă pentru noi.
- Domnul cu voi, copiii mei!
Afară mirosea a iarbă cosită, a flori, a pace. Murmurul rugăciunilor se prelingea prin uşa deschisă a bisericii în amurgul evanescent. Lucica privi spre altarul pe care lucea tainic un potir de aur şi se simţi fericită şi împăcată. Se închină, apoi îl luă pe Cornel de mână:
- Hai să intrăm în pangar să-mi iau o cruciuliţă.
Măicuţa cea tânără le zâmbi de după tejghea:
- Vă dau şi-o sticluţă cu apă sfinţită? Văd că sunteţi mai veselă.
- Da, părintele Gherasim e ca un doctor de suflete.
- Chiar a fost doctor
- Doamne ajută, măicuţă! zâmbi Lucica.
Cornel rămase băţos. Refuză să-i mai dea mâna nevesti-sii:
- Ascultă, vreau să-ţi spun clar de tot, ca să nu zici că n-ai înţeles. Eu nu stau să cresc copii handicapaţi. N-am de gând să-mi cheltui viaţa chinuindu-mă, să fim veşnic fără bani din cauza tratamentelor pentru copil. E inuman să-l arunci în lume ştiind că şi pentru el va fi un iad. Gândeşte-te bine: ori termini cu prostia asta, ori termini cu mine!
Lucica strânse tare de tot cruciuliţa în palmă.
