Ia să vedem: era totul în regulă? Masa aranjată cu două tacâmuri, vaza de flori amplasată pe pata de vin care n-a ieşit la spălat, farfuriile din setul de zestre al nevestei – Dumnezeu s-o ierte – sfeşnicul de argint lustruit cu lumânarea aprinsă, numai de n-ar mai întârzia Mioara că se arde toată, şerveţelele, da, şerveţelele şi sub şerveţelul ei…casetuţa de pluş roşu în care îi oferă cerceii cu diamante.
Violeta va face scandal, desigur, dar îşi asumase orice riscuri. Unde scrie că trebuie să laşi totul copiilor? Îi va spune că i-a amanetat astă-iarnă ca să plătească întreţinerea şi n-a mai avut bani la timp ca să-i recupereze. Erau cerceii defunctei, ca şi celelalte bijuterii, dar asta nu presupune că Adrian şi Violeta le moştenesc pur şi simplu. În fond, el se chinuise cu nevastă-sa şapte ani de zile cât a stat paralizată. Acum vrea şi el să se bucure de viaţă. Îi vor face scandal şi cu apartamentul. Numai că s-au trezit prea târziu. Nu doar că e vândut bine-merci, dar banii obţinuţi şi-au şi găsit destinaţia. Poate aşa va reuşi s-o înduplece pe Mioara… Mititica de ea, era o mamă devotată, dorea să-şi ajute fata măritată cu un individ cam băutor de spirtoase şi pe băiatul care trebuia să-şi plătească restanţele, că-n ziua de azi te pică la examen doar ca să mai plăteşti o dată. Ei, dacă-i oferă el sumele necesare… Poate va accepta în sfârşit să se mărite cu el. Fostul ei soţ s-a recăsătorit, nu mai are ce aştepta de la el. O va face doamna Mandrea! Oho, dac-ar şti ea ce rezonanţă istorică are numele ăsta… Şi când o s-o ducă şi la ţară… Aoleu! Apa de gură! Şi şampania! Uitase să bage şampania la frigider. Nu putea să creadă că are asemenea emoţii!
Parc-ar fi de douăzeci de ani! Hm, dar dacă se uită bine, nu arată rău deloc! E un bărbat încă verde, cu spatele drept, înalt şi falnic. Nu se cunoaşte că asta-i o proteză; dinţii strălucesc. Cine poate spune cu mâna pe inimă că-i dă şaptezeci de ani? Se vede, bineînţeles, că e mai în vârstă decât Mioara, aşa cât să se simtă ea protejată, dar nicidecum nu sunt ridicoli, Adrian, când a spus treaba aia, era plin de venin.
Bun, şampania e la rece, fripturica e la cald, în cuptor, de ce întârzie Mioriţa lui?
Ha! Ăştia sunt paşii ei, îi cunoaşte picioruşul micuţ dintr-o mie.
-Intră, păsărelu’ meu, bine-ai venit!
-Ia uite le el, ce s-a mai împopoţonat! Cu ce ocazie?
-Nu mă săruţi, mieluşeaua mea?
-Hai, vino să te pup, că mi-a fost dor de tine, măcar că nu meriţi.
-Ba da, merit. Nu mai am răbdare, îţi spun vestea cea bună. He, he, ai făcut ochii mari!
-Păi cine ştie ce ţi-a mai trecut prin cap! Ca atunci când ai luat bilete la băi cu toţi boşorogii, de parcă eu am chef să mă întind pe prosop lângă babele alea descărnate!
-Nu, scumpa mea, nu. E o veste mare.
-Atunci zi odată că-mi dai palpitaţii la inimă!
-Am vândut apartamentu’!
-Vai de mine, Iulică, te-o fi păcălit careva!
-Măi Mioaro, asta e părerea ta de mine?
-Nu, da’ Violeta şi Adrian de mult timp au de gând să-ţi ceară partea lor de moştenire după mamă şi mi-e să nu te fi silit să vinzi în pierdere.
-Stai liniştită, păsărico, eu sunt mai deştept ca ei. Nici nu ştiu că am vândut. Nici nu visează că am cumpăr…
-Ce-ai făcut?
-Nu aşa am vrut să-ţi comunic. Hai să desfacem şampania, mai am o surpriză. Rămâi aici peste noapte, da?
-Nu ştiu. I-am promis fie-mii că stau cu a mică.
-A! A pocnit ca la sărbătoare! Ţine cupa repede!
-Fii atent, Iulică! Mi-ai pătat fusta nouă.
-Şampania nu pătează!
-Dă şervetu. Ce naiba ai pus aici? Vezi c-a căzut ceva pe jos.
-Mioara, te rog să primeşti din partea mea, odată cu sentimentele mele cele mai profunde şi pe deplin sincere, această mică atenţie.
-Mama mia, da’ mult vorbeşti şi nici n-ai apucat să bei! Ce-i în cutie?
-Deschide-o.
-A, sunt nişte cercei. Aur, nu?
-Vai de mine, n-aş îndrăzni să-ţi ofer tinichele. Sunt cercei de aur cu diamante; priveşte montura, azi nu se mai lucrează aşa.
-Ai, mă! Sunt faini, l-am rugat şi eu pe Nini să-mi aducă o pereche din Turcia… Şi mai ai şi alte lucruşoare de-astea?
-Dacă regina inimii mele doreşte, sunt gata să-i aduc orice.
-M-ai dat cu roţile-n sus, ce să spun! Regina inimii!
-Da, Mioara, sufleţelul meu, tu eşti tot ce mai am pe lume şi de aceea doresc să…
-Da’ nu mai pui nimic pe lângă beutură? O sărăţea, ceva?
-Cum să nu! Am uitat, iartă-mă. Aduc friptura. Trebuia să bem şampania la sfârşit, cu pişcoturi, numai că am dorit să fie un moment festiv…
-Lasă, că tai eu carnea, cine ştie ce boacănă mai faci.
-Mioara, înainte să ne aşezăm, vreau să-mi spui dacă te-ai mai gândit şi ai luat o hotărâre, dat fiind că sentimentele mele pentru tine…
-Vrei să mă mărit cu tine, hm? Păi, e nevoie de bani pentru asta, scumpule. Eu am greutăţi cu copiii, că ştii şi tu… aşa că deocamdată…
-Nu pomeni de bani! N-am să las un lucru derizoriu să stea în calea fericirii noastre. Cu banii se rezolvă.
-Da, dar nu e vorba doar de bani de nuntă. Lili a mea nu face faţă cu nebunu’ ei, că bea de stinge, găsi-l-ar boalele; Bebiţă vrea să-şi ia şi el permisu’…
-Încă n-are maşină.
-Lasă, că maşina vine şi ea că e băiat de băiat şi face bani. Apoi datoria mea este să-l ajut; că nu pot fi fericită până nu-l ştiu şi pe el căpătuit…
-Da, dar trebuie să te mai gândeşti şi la tine.
-Tu poţi să te gândeşti numai la tine, că copiii tăi e sănătoşi la casele lor fiecare, aranjaţi şi cu de toate. Bebiţă al meu se luptă să termine şi el anu’ întâi de doi ani, c-a prins ciudă pe el un profesor şi-l pică mereu, ba l-a vorbit de rău şi la alţii, de l-au luat la ochi şi-i dă numa’ note mici. Din cauza asta n-a putut să înveţe nici pentru permis de l-a picat de patru ori; cum să nu-l lase moralu pe bietu băiat? Da’ am auzit eu de unii din Piteşti care-ţi dă permis într-o săptămână. Ăia-s oameni corecţi, da trebuie şi tu să fii finuţ, mă înţelegi…Aşa că dacă fac socoteala cu restanţele şi cu permisu, mă apucă ameţeala! De nuntă-mi arde mie? Eu sunt femeie amărâtă, nu-mi vine să visez.
-Păi dacă problemele de care spui s-ar rezolva, ai vrea să te căsătoreşti cu mine?
-Sigur că da, iubiricelu meu! Da’ cum să facem?
-Mioara, te rog să n-o iei ca pe un afront, ca pe o jicnire adusă virtuţii tale. Uite ce îţi propun: dă-mi voie să te ajut eu cu sumele de care ai nevoie.
-Vai, crezi că poţi? Cât ai luat pe apartament?
-Am primit suficient ca să rezolvăm totul.
-Stai! Tu unde vei locui? Cât te mai lasă aici?
-Noi. Noi vom locui…surpriză!
-Zi odată, că mă inervezi!
-Ţi-am povestit că ai mei se trag din neamu lui Mandrea, boierul. M-am dus în comună şi am cerut să mi se retrocedeze proprietăţile preluate în mod abuziv de statul comunist. Din păcate, actele cele mai multe s-au pierdut. N-am putut să fac dovada pentru tot pământul, martorii care îşi aduceau aminte au cam murit între timp. Dar primarul a fost cumsecade şi mi-a dat la schimb teren în suprafaţă de douăzeci şi cinci de hectare. Conacul n-aveam cum să-l mai obţin, că e muzeu şi s-a investit mult în el. Însă mi s-a propus o variantă pe care am acceptat-o: primăria ne cedează o casă nouă, situată la marginea pădurii.
-Nu-nţeleg de ce nu ceri conacul. E mare?
-Scumpa mea, asta ar însemna procese peste procese, iar afacerea ar trena ani de zile; lasă cum zic eu şi-o să vezi că vei fi mulţumită. Am văzut casa. Are trei camere, baie, bucătărie şi un balcon închis. E suficient pentru noi. Şi gândeşte-te că-n felul ăsta ne rămân banii.
-Ştiu şi eu... E locuinţă socială? Cum de are primăria aşa fleoşc! o casă?
-Habar n-am. A zis ceva primarul…că au cumpărat-o de la moştenitorul ultimului proprietar ca să facă în ea casă de oaspeţi…n-am înţeles prea bine, dar nu mai e locuită de doi ani.
-Deci nu e nouă.
-Ştii ce? Ai s-o vezi. Te vei simţi o adevărată cucoană când vei locui pe dealul acela care domină tot satul, înconjurată de grădină, livadă şi pădure, toate ale tale.
-Bine, bine, aşa să fie.
-A! Înseamnă că ai răspuns cu „da” cererii mele? Vrei să fii soţia mea?
-Da, vreau, mai ales că tu eşti deosebit de toţi bărbaţii şi eşti generos că mă ajuţi şi pe mine.
-Nu, nu e ajutor. Efectiv doresc să te fac fericită. Uite ce bine-ţi stau cerceii!***
-Draga mea, vino şi stai pe bancheta din spate cu mine; aici e locul de onoare.
-Lasă-mă, Iulică, că văd mai bine din faţă şi mai schimb şi eu o vorbă cu Genu că nu ne-am mai văzut de mult.
N-avea ce face. La insistenţele Mioarei cumpărase un ford; până la urmă era mulţumit de asta, dar ar fi fost şi mai fericit dacă l-ar fi putut conduce chiar el. Mioara însă nici nu vrusese să audă. Ce! La vârsta lui să conducă! Să pună în pericol viaţa lor… Era ceva nou şi nu prea măgulitor în tonul ei. Niciodată nu-i mai spusese că e bătrân; dimpotrivă. Şi în loc să-şi ia şi ea carnetu la Piteşti împreună cu Bebiţă, că tot se deplasaseră până acolo, preferase să angajeze
„un vechi prieten” care acceptase rolul de şofer. Nu prea înţelegea de ce trebuie plătit, dacă e un vechi prieten. În fine. Omul părea de bună credinţă, fiindcă se ocupa şi de partea mecanică. Una peste alta, maşina cheltuia destul de mult. Consumul era departe de a fi atât de mic pe cât se spunea în cartea tehnică…
Toate astea păleau însă pe lângă bucuria şi împlinirea pe care o simţea
ducând-o acasă pe Mioara. Doamna Mandrea! Satul avea s-o respecte şi s-o preţuiască, iar el o va impune ca pe continuatoarea spiţei lor de boieri.
-I-auzi, mă Iulică, ce zice şoferu’ nostru: că pe drumurile astea desfundate ne trebuia un jep.
-Vrei să spui o maşină de teren? Da, n-ar fi fost rău, numai că sunt scumpe tare.
Priveşte, draga mea, în dreapta este biserica, iar un pic mai sus e vechiul conac.
Apare imediat şi casa noastră, e pe prima uliţă ce urcă în sus de la troiţă.
-Aoleu, domnu’ Iulică, în ce fundătură aţi adus-o pe doamna!
-Nu-ţi face griji, domnu Eugen, că aducem cu noi confortul şi civilizaţia, iar Mioara va fi mai doamnă decât multe de la oraş. N-are decât să se plimbe pe moşie şi să supravegheze muncitorii, asta când vom fi acasă, că-n rest vom petrece mai mult prin staţiuni.
-Ştii ce Iulică? Nu-mi face tu mie programu, te rog adu-ţi aminte ce ne-am înţeles. Că acuma, nu-nseamnă că dacă sunt nevastă-ta, fac tot ce zici. E clar?
-Stai, scumpa mea, nu te ambala. Vei face ce vrei, bineînţeles, eu doar credeam…
-E, nu mai crede nimic. Aia-i casa?
-Da. Îţi place, sufleţelule?
-Pe din-afară n-arată rău, da’ ce-o fi înuntru?
-E bine, e curat, că mi-a promis domnu primar că trimite nişte ziliere s-o măture. Tu, Mioriţa mea, mai trebuie să decizi ce mobilă cumpărăm.
-Văd că nu mai sunt alte case în jur. M-aş plictisi să stau aici toată ziua. Hai, Genule, trage maşina mai aproape, că ne murdărim pe pantofi. Scoate cheile, Iulică!
-Doamnă Mandrea, binevoiţi să vă luaţi în stăpânire proprietatea. Iubita mea, ar trebui să te trec pragul în braţe…
-Măi omule, lasă şi tu măcar odată gargara. Râde Genu de noi.
-Am spus ceva rău? De ce nu eşti mai blajină, Mioara?
-Intră, dragă, şi mai scuteşte-mă. Am venit să vedem casa, iar tu te porţi ca un motan în călduri. Fă bine şi nu te mai bosumfla. Uite, în colţul acela mi se pare că e tencuiala un pic căzută. Ce zici, Genule, ce părere ai?
-Nu e rău. Se vede că e casă nouă. Nici foarte mare, da’ nici mică.
-Gata, Iulică? Ai reuşit să găseşti cheia? Hai să intrăm. Pfui! Ce aer închis!
-Doamna Mioara, casa n-arată rău, numa’ că e-n pustietatea asta… Holu’ e mare, e cu gresie, prin camere văd că e parchet, pe balcon e termopane… merge.
-Bine că-ţi place dumitale, domnu Eugen, că stăpâna e nemulţumită.
-Grozavă curăţenie au făcut zilierele primăriei! Uită-te şi tu: parchetu are pete, nu e văruit, iar asta… cred că e baia, nu? Mucegai în floare! Mi se pare mie Iulică mamă, că desfacem patu de campanie din portbagaj şi rămâi aicea să faci curat până viu eu cu mobila.
-Scumpiţa mea, dar n-am de nici unele.
-Noroc că m-am gândit eu din timp. Genule, adu ălea două sacoşe din spate.
Ţi-am pus pijamale, haine de lucru, o pătură şi nişte mâncare. Ia uite, ai şi două beri. În sacoşa astalaltă e cârpe, detergenţi, perii şi terpinol. Aia e soluţia de spălat geamuri. În pungă e var, vezi să nu se verse! Genule, ai uitat găleata în portbagaj şi trafaletele.
-Da’ văd că te-ai gândit la toate.
-Vezi ce nevestică bună ţi-ai luat? Hai, dezbracă-te şi instalează-te să văd că e totul bine ca să pot pleca liniştită.
-Păi tu te descurci singură la oraş cu mobila?
-Mă ajută Bebiţă, e şi Eugen, nu-mi purta mie de grijă.
-Nici n-ai văzut toată casa.
-Chiar aşa! Unde-i bucătăria? Şi uşile astea închise…
-Bucătăria e la parter, către livadă. Uşa aceea dă spre dormitorul mare, iar cealaltă spre sufragerie.
-Da’ ce naiba are de nu se deschide? Haide, Genule, pune umăru, că
e-nţepenită. Aoleu! Mama mea, ce e aicea, vino Iulică să vezi pe necuratu.
-Sper că nu chiar pe… extraordinar… de când sunt n-am văzut atâţia fluturi la un loc.
-Nu sunt fluturi, dragă, e molii, uită-te bine. Cum dracu scăpăm de ele? Deschideţi un geam, să se aerisească. Iulică, când mă întorc să nu le mai găsesc. Faci ce-oi şti, le afumi, ceri naftalină prin vecini, e treaba ta. Eu nu şed în casă cu insecte. Hai să vedem şi bucătăria, că cine ştie ce-o mai fi şi acolo.
-Uite cheia de jos.
-Doamna Mioara, e cam naşpa cu bucătăria la parter; păi trebuie să ocoliţi pe afară de câte ori vreţi să staţi la masă. Dacă plouă, aproape că te lipseşti!
-Ei, asta da! Bucătăria îmi place. Mă auzi, Iulică? E mare, nu ca la bloc. Are gresie, faianţă şi geamu ăsta imens bagă lumină, nu glumă. Da’-n colţul ăla o fi fost sobă sau ce naiba, de n-au pus gresie?
-Ietă, doamna Mioara, e trapa de la beci.
-Beci? Primarul nu mi-a spus că ar fi şi beci la casă.
-Să vedem. Genule, coboară tu primu. De unde s-o fi aprinzând lumina? A! Bravo, Iulică, fii şi tu folositor. Ai ars becu. Şi nici măcar nu e ăla întrerupătoru. De-aci se-aprinde jos, vezi? Putem coborî, Genule?
-Haide, cucoană! Grijă la scăriţă că e cam abruptă. E loc de depozitare aicea, să luaţi marfă câtă vreţi, că ziceaţi că n-aveţi unde…
-Ia uite, domne ce pivniţă şi-au tras ăştia! Ce de rafturi! Ce zici, Iulică, cramă sau ce-o fi fost aci?
-Nu ştiu ce puteau ţine, că e peste mână să vii până jos. Despre ce mărfuri ziceaţi?
-Ei, ce! Ziceam să iau marfă de la Metro şi s-o vând la piaţă, să mai câştig şi eu… Mă mai ajuta şi Genu, că nici el n-are servici.
-Dar draga mea, n-o să te mai pretezi la astfel de activităţi… Acum ai şi tu alt statut social… Vei fi în fruntea comunei…
-Lasă-mă omule, că nu e ruşine să munceşti! Boierii ăia au fost nişte putori, nu făcea nimica, aveau sclavi, c-am citit şi eu. Munca nobilează pe om, deci nu te opune pornirilor mele.
-Doamnă, ştii la ce mă gândii? În beciu ăsta ar merge grozav o ciupercărie; e cald, nu e nevoie de lumină, da’ trebuie investiţie, că ăla…cum îi zice…na! Sămânţa din care creşte ciupercile…
-Spori, domnu Eugen, dar mai degrabă în crescătorie se foloseşte micelium.
-Aşa, tataie! Scuzaţi, vreau să zic domnu Mandrea, aşa îi zice. Micelumu e scump, că ştiu de la cineva care se ocupă. Da’ se câştigă bani buni; să mergeţi la supermarket să vedeţi cât costă un kil de ciuperci.
-E muncă multă, sunt şi riscuri, nu ne ocupăm noi cu afaceri de acestea.
-Ba, de ce nu? Măi Iulică, aşa se face banii în ziua de azi, he, he, ce ştii tu! Da, o să mai discutăm, Genule, e interesant. Gata! Am văzut tot, noi plecăm, Iulică. Vezi ai grijă să termini, că-n două, trei zile vin cu mobila. De la tine din apartament iau numa’ ce-mi place, iar restul o duc la Lili să-şi mai complecteze şi ea, că are o cameră goală… Nu spuneai că ai şi tu nevoie, Genule?
-Mioara, îngeraşul meu, în casă mai sunt şi lucruri de valoare, altele cu încărcătură sentimentală, totuşi n-ar fi mai bine să vin şi eu să te ajut să le selectezi?
-Ştiu c-ai vrea să scapi de-acilea, da’ n-am ce-ţi face. Rămâi la cureţenie dacă
n-ai fost în stare să te impui în faţa primarului. Atenţie la scări! Genule, întoarce maşina. Iulică, dacă e probleme, mă suni pe mobil. Da’ nu fără motiv.
-O să-mi fie dor de tine.
-Şi mie. Hai pa!
-La revedere, sărutmâna, iubita mea!
***
Ce femeie voluntară! Şi descurcăreaţă… necazurile au învăţat-o, că poliţistu’ de bărbatu-său dădea prea rar pe acasă; pe-urmă, a părăsit-o pentru alta. Cum a putut să lase o astfel de femeie? Eh, dac-ar fi fost şi el mai tânăr, ce avere ar fi strâns cu ea! Şi ce s-ar mai fi distrat! Acum, despre morţi numai de bine, dar defuncta, nevastă-sa, era prea sobră; cultă, nimic de zis, de familie, adevărat, însă prea părea nefericită tot timpul. Iar ultimii ani, cu ea paralizată la pat, au fost un coşmar! Din ce s-o fi supărat aşa de rău, încât să facă un atac cerebral?
Fiu-său, Adrian, suferea de complexul lui Oedip: dintotdeauna vrusese să-şi omoare tatăl; sau, cel puţin, să-l minimalizeze. De-aceea a fost în stare să susţină că maică-sa suferise atacul când a auzit că el a lipsit trei zile de acasă nu pentru că ar fi fost în delegaţie, ci pentru că era la o petrecere organizată de subalterni de ziua lui… Acesta nu era un motiv ca să paralizezi. Fusese la petrecerea aceea, da, a fost şi secretara directorului adjunct… însă nu se întâmplase nimic. Astea erau legături pasagere. Biata Iulia! N-avusese niciodată prea multă imaginaţie. Pe când Mioara… O adevărată leoaică, domnule, ceva de speriat!
Aşa… acum era gata echipat, se putea apuca de lucru. Întâi trebuia să scape de molii. Într-adevăr, mai ieşiseră din ele pe geam. Dar tot mai erau foarte multe. O lumânare aprinsă? N-avea lumânare. Să-nceapă din altă cameră. Na! S-a ars şi becul din sufragerie. Mai bine spală geamurile mâine de dimineaţă. De fapt, nu ar fi mai indicat să văruiască întâi? Poftim! Ceva tot îi scăpase şi Mioarei. O scară; de unde ia el o scară? I se păruse sau a văzut un scaun în dormitor? Aha! Iată scaunul. Dar ce atârnă aici?Nu se poate! O pereche de cătuşe! Hai că asta-i bună. Când o să-i povestească primarului… Cine să le fi uitat?
-Domnu Mandrea! Alo! E cineva?
-Da, pofteşte înăuntru care eşti acolo.
-Domnu Mandrea, vă rog eu, veniţi un pic.
-Ia uite comedie! Care eşti şi nu vrei să intri?
-Bună ziua! Vă salut cu tot respectul. Vă mai amintiţi de mine?
-He, he, tu trebuie să fii Vasile!
-Eu sunt, boierule. Da’ ce vă aduce la noi?
-M-am mutat în satul meu de suflet, vatra spirituală a neamului meu.
-Să trăiţi, să vă bucuraţi, da’ eu ziceam ce faceţi în casa asta?
-Am donat conacul strămoşesc primăriei, ca să-şi păstreze destinaţia de muzeu, iar eu am luat în schimb acestă căsuţă.
-De, conaşule, taman pe-asta?
-E mai mică, evident, însă uneori trebuie să mai sacrificăm interesul personal pentru binele comunităţii. Măi Vasile, aş avea nevoie de-o scară.
-Se face! V-o aduc imediat! La ce vă trebuie?
-Trebuie văruite camerele, e cam prăfuit.
-Şi zugravu de ce n-a venit cu scara lui?
-Eu zugravesc, Vasile; puţină mişcare nu strică.
-Cum doriţi, eu mă gândeam să vă ajut.
-Asta-i altceva! Mi-ar place să mai vorbesc cu cineva.
-Ehe, domnu Mandrea, e grea singurătatea şi văduvia e grea. Că acuma ştiu şi eu cum îi să n-ai muiere.
-Cum aşa? Parcă o ţineai pe Ana a lui Ţârcău.
- Anişoara, c-aşa-i ziceam. Până anu’ trecut, conaşule, până anu’ trecut. O fi ruşine, da-mi tot vine să plâng. Noroc cu Mărioara, fie-mea, că are grijă de mine şi nu mă lasă.
- Să nu te încrezi prea mult în copii. Sunt mânaţi de interese materiale, uită cât ne-am chinuit să-i creştem. Şi ce-a păţit Anişoara? Că sunteţi mai tineri ca mine.
-O lovit-o Leana cu sapa în cap.
-Care Leana?
-A lu’ Broscaru, surdo-muta, hai c-o ştiţi. Erau la sapă la Melente mai multe muieri şi dracu le ştie ce vorbeau, că numa odată sare nebuna şi-i dă femeii mele cu latu sapii în moalele capului. O murit pe loc. Acuma ce să-i faci? Prinde orbu’, scoate-i ochii! Că Leana e nebună cu dungă pe buletin.
-Condoleanţele mele, Vasile. O regret din tot sufletul. Dar dă-mi voie să-ţi spun ceva aşa ca de la inimă la inimă: refă-ţi viaţa. Nu te chinui. Uite, eu m-am recăsătorit şi sunt foarte fericit. Parcă-aş fi mai tânăr cu treizeci de ani. Nu lua în seamă opinia lumii şi mai ales a odraslelor, care ar vrea să scape de noi ca să ne moştenească.
-Să vă fie de bine, să trăiţi mulţi ani! Şi unde e doamna?
-A, doamna mea e femeie de afaceri. Scoate bani din piatră seacă. Noi n-o ducem prost, îţi dai seama, dar ea o face din pasiune. A rămas la oraş să încheie nişte angajamente. Va veni peste câteva zile şi atunci te voi prezenta.
-Păi să mă iertaţi că îndrăznesc, da’ la vârsta dumneaei mai poate învârti afaceri?
-Ce vârstă, Vasile, ce vârstă? Doamna Mioara are patruzeci şi cinci de ani.
-Aoleo! Da ştiu că sunteţi curajos, boierule!
-Ce vrei să spui? Hai, fugi după scară, că se face târziu.
***
Fenomenal! Chiar dispăruseră toate moliile? E miraculos ce poate să facă un geam deschis! Nu şi pentru el, însă. Îl cam trăsese curentul. Sau junghiul se datora nopţilor petrecute pe patul de campanie? Ar fi fost minunată o cafea, dar Mioara uitase să-i pună. Va începe ziua ca un băiat rău, cu o duşcă de ţuică din sticla adusă de Vasile. Noroc cu Vasile! Se dovedise un ajutor nepreţuit. Datorită lui putea s-o sune pe mieluţa lui, să-i comunice că a terminat. Ferestrele păreau cam înceţoşate, însă fără oţet, n-avea cum să le limpezească. Şi cu toate acestea, ce peisaj minunat oferea valea Topologului! În luncă, jos, casele aveau dimensiunea unor cutii de chibrituri, iar un atelaj trezit de dimineaţă nu era mai mare decât o jucărioară de copil. Până la urmă această frumuseţe o va cuceri şi pe Mioara. Dar ce vede? Camionul acela urcă pe drumeagul ce duce spre casa lor. Ce coincidenţă! Tocmai când se gândea la ea… Vine! Iubita lui vine acasă. Repede! Să strângă patul şi să dosească ţuica. Deja maşina e în curte.
-Mioara, păpuşa mea, bine-ai venit!
-Calmează-te, dragă, că ne vede oamenii. Te guduri ca un căţel.
-Nu mă săruţi? Mi-a fost aşa de dor de tine!
-Mai spală-te pe dinţi dacă vrei de-astea. Hei, băieţi, începem cum v-am spus; întâi mobila de bucătărie, pe care o căraţi acolo jos. Genule, du-te tu înainte, că ştii locu’.
-Mioară, să iei trusa de scule din cabină. Vezi să nu deşerţi sacii de rumeguş, că se sprijineau pe uşă.
-Iubito, de ce-i permiţi să te tutuiască?
-Ei, asta-i! Suntem de-o vârstă, ce-ai vrea? Toată ziua doamnă-n sus şi
doamnă-n jos? Nu e toţi demodaţi ca tine, cu pălărie, cravată şi politeţuri fără rost.
-Dacă nu te deranjează, eu n-am nimic împotrivă. Dar aceasta nu e mobilă veche?
-Nu e veche, are numa trei ani. E mobila lui Lili, na. Nu te umfla. Că ei sunt tineri şi au nevoie de schimbări.
-Nu pricep. Ea a rămas cu casa goală?
-Mă, da’ prost eşti! I-am cumpărat altă mobilă; cum era s-o las cu casa goală.
-Din banii mei?
-Banii mei! Banii noştri. Nu mai fi aşa de egoist, mai gândeşte-te şi la copii.
-Bine, bine îngeraşule! Întrebam şi eu numai într-o doară. Mă bucur c-o ajuţi pe Lili. Când am văzut cu ce camion vii, mi-am zis că eşti o foarte bună organizatoare; în ce alt vehicul ar fi încăput toate cărţile din biblioteca noastră?
-Pe dracu cărţi! Crezi că mai aduceam terfeloagele alea încoace?
-Mioara…
-Nu-mi face scene, că n-am chef acum. Ai zis că mă laşi să aranjez casa cum îmi place. Ei, mie nu-mi place cu hârţogăria aia plină de praf în casă. Punct.
-Atunci aş putea să le duc la Violeta, ca să nu te mai încurce…
-Nu mai duci nimica. E la Lili în beciul blocului, iar Bebiţă încarcă un portbagaj de cărţi în fiecare marţi şi le vinde la târg. Ţi-am spus că e băiat descurcăreţ. Le întinde pe botul fordului şi le dă după mărime: alea mai groase cincizeci de mii, iar alea mai subţirele treizeci de mii. Că se plimbă destui nebuni prin târg care să le cumpere. A zis:” Mămico, îmi plătesc singur restanţele.”
-Mioara, nu înţelegi. Erau cărţi de mare valoare. Erau şi ediţii princeps. Cărţi rare, valorează o avere.
-Valorează pe naiba! Zgârcitule! Ţi-e ciudă că face şi Bebiţă un ban. Aşa, dă-i drumu şi boceşte, fă-te de râs faţă de muncitori.
-Tablourile le-ai luat, da?
-Tablourile sunt la Lili în bucătărie. Erau prea întunecate pentru gusturile mele. Da’ ea a zis să i le dau ei că se asortează cu mobila maro pe care i-am cumpărat-o. Ăla cu strămoaşă-ta, Zoe, l-a pus gineri-miu în dormitor, deşi nu mă duce capu’ ce-o văzut la ea, că era ca o paţachină.
-Tablourile cele mici sunt un Piliuţă şi un Baba. Costă cât o viaţă de om.
-Las’ că are Lili grijă. Ţie la ce-ţi mai trebuiau? Şi nu te mai ţine de inimă că nu impresionezi pe nimeni!
-Mioarăă! Hai, fată, cu trusa aia de scule, că trebe să scoatem uşa!
***
-Alo! Ilie, tu eşti? Bună. Aici tata socru. Poţi să mi-o dai pe Violeta la aparat? Să trăieşti, fata mea. Ei, nu, că nu te-am uitat nicio clipă… doar că am fost teribil de ocupat…Da, da. Nu te supăra, eu nu mai puteam plăti întreţinerea la bloc şi plus de asta mi-era dor să locuiesc la ţară, ca în copilărie. Banii? N-au fost chiar aşa de mulţi cum crezi. Piaţa imobiliară a scăzut… Ştiu, tată, ştiu, dar am şi eu nevoi… eu din ce să trăiesc? Să merg la colţul străzii să cer milă? Nu exagerez, pensia mea nu era enormă cum spui… Ce mai faci azi cu douăzeci de milioane? Doream să vă invit pe la mine… Mioara nu e o femeie atât de rea pe cât insinuezi… E adevărat că se omoară cu munca, e gospodină, ştii… dar nu o laud…poftim? Ai cumpărat-o din piaţă? Hm… Cred că era alt exemplar… Nu vrea nimeni să mă jupoaie, stai liniştită. Tablourile sunt într-o consignaţie la Bucureşti, sigur că voi împărţi beneficiul…Violeta, latră câinele, cred c-a venit cineva. Mă scuzi, da? Te mai sun eu. Cu bine!
***
Dragă Adrian,
Îţi scriu în loc să-ţi dau un simplu telefon, deoarece mă tem că vei reacţiona şi tu ca sora ta Violeta, iar eu nu voi reuşi să spun ce doresc.
Cred că ţi-a spus Violeta că am vândut apartamentul şi m-am mutat la ţară. După cum probabil c-ai aflat, m-am recăsătorit şi, ca la orice nou început, e nevoie de bani. Acesta este motivul pentru care am păstrat suma integral, fără să vă dau ţie şi Violetei partea care consideraţi că aveaţi dreptul s-o moşteniţi. Plus de asta, dacă eşti corect, trebuie să admiţi că eu am fost cel care a avut grijă de maică-ta când a fost bolnavă, mi-am sacrificat cu ea şapte ani, drept urmare consider că e normal să încerc să-mi refac viaţa.
Poate acum, că eşti mai matur, sau poate mai târziu, vei înţelege punctul meu de vedere şi aşa zisul meu egoism. Regret că lucrurile au luat o turnură dramatică între noi şi aş dori să revenim la sentimente mai bune. După cum vezi, nu sunt mândru şi sper că vei renunţa şi tu la cerbicia ce te caracterizează.
Ceea ce doream să-ţi comunic ţine de o sferă foarte intimă, de aceea
te-aş ruga să nu divulgi cele ce-ţi voi scrie.
Am o problemă cu soţia mea, cu Mioara. Adevărul, cu toate că-mi displace s-o recunosc, este că trăiesc cu senzaţia că ea nu mă mai suportă. După căsătorie, relaţia noastră s-a depreciat cu fiecare zi. M-am străduit să mă port ca un gentleman, am scuzat-o în sinea mea de nenumărate ori, socotind că nu e obişnuită cu blândeţea din cauza traiului chinuit alături de fostul ei soţ. Cu toate acestea, o coardă dură a sufletului ei vibrează întruna. Mai ales de când ne-am mutat aici la ţară, parcă lucrurile au scăpat de sub control. Se petrec lucruri ciudate, pe care mă tem să le mărturisesc; ce-ar zice Mioara? Ce-ar zice lumea? Că sunt nebun, că m-am senilizat. E ceva în neregulă cu locul acesta; când vine aici, Mioara e alt om. Şi nu e doar atât. Tu ce vei crede despre mine dacă-ţi voi spune că-mi dispar obiecte banale de pe masă? La început mi-am zis că intră un om în casă şi le fură, deşi era puţin probabil să dorească cineva cana de apă, lanterna sau mosorul de sfoară. Apoi am găsit toate lucruşoarele încâlcite într-un ghem compact sub cadă, în baie. De atunci stau mereu cu uşa încuiată, dar fenomenul se repetă din când în când. Se întâmplă în unele dimineţi să-mi găsesc cămaşa ori pantalonii aşezaţi pe speteaza scaunului, unde i-am lăsat de cu seară, dar sfâşiaţi şofile-şofile. Asta însă a fost doar de două ori. Seara se ard becurile. Cu predilecţie seara. Nu-mi place să rămân pe întuneric aici, nu e ca la oraş unde luminile din stradă compensează. Ce zici, mă crezi sau mă pui sub interdicţie, Adrian? Cât despre Mioara, cred că e influenţată de un individ cu care face tot felul de afaceri. Îţi mărturisesc cu toată sinceritatea, Adrian, plânge sufletul în mine, dar am acceptat inclusiv ipoteza că acest Eugen îi este mai mult decât un asociat. Nu pot să zic nimic, pentru că mi-e teamă să nu mă părăsească. M-a ameninţat de câteva ori. Aş prefera să-mi dea în cap, aşa cum a promis, decât să divorţeze. O iubesc, Adrian. O iubesc cu toată disperarea vârstei mele de care-mi place să uit, cu conştiinţa faptului că e ultima rază de lumină a vieţii mele.
În ciuda acestui sentiment puternic, instinctul de conservare mă avertizează că trebuie cumva să mă salvez. Eugen a făcut o ciupercărie în pivniţă şi a hotărât împreună cu Mioara că eu trebuie să mă ocup de creşterea, întreţinerea şi recoltarea ciupercilor, iar ei le livrează. Mi-am dat toată silinţa, dar nu mai fac faţă. Mi-e tare greu să cobor scările acelea de atâtea ori, să verific în permanenţă temperatura, umiditatea, să tai ciupercile, miile de ciuperci cu cuţitaşul, să le ambalez, apoi să duc sus pungile după ce le-am cântărit. E o muncă nesfârşită. Iar pivniţa… e copilăresc ce-ţi spun… îmi inspiră groază, pare un loc rupt de tot ce e real. Mereu am senzaţia că mai e cineva cu mine acolo.
Ei vor să se extindă. Le-am spus că nu mai pot şi s-au supărat. Mioara nu ştie, dar Eugen m-a înghiontit de câteva ori.
În concluzie, Adrian, te rog din suflet, vino şi ia-mă de aici măcar pentru o vreme. Cred că Mioarei îi va părea rău şi, când o să vadă cum e fără mine, îşi va da seama că a greşit. Vreau să-mi salvez căsnicia. Te rog, ajută-mă. Te aştept cu nerăbdare.
Tata
-Poliţia, deschideţi!
-Să trăiţi, dom’ comisar!
-Cizmaru Eugen?
-Da, să trăiţi!
-Avem informaţii că ţineţi în spaţiu pe numita Mandrea Mioara. Este aici?
-Mioară! Vină, fato, că te cheamă şefu! Da’ poftiţi înăuntru. Aoleo, şefule, de
ce-aţi adus mascaţii?
-Dumneavoastră sunteţi Mandrea Mioara?
-Da, domnule. Ce s-a întâmplat?
-Ştiţi unde se află soţul dumneavoastră?
-E acasă, avem o casă la ţară.
-De când nu l-aţi mai văzut?
-Cred că s-a făcut o săptămână… Eu am afaceri aici în oraş. Da’ de ce? A păţit ceva, vai de mine!
-Doamnă, va trebui să ne urmaţi la secţie.
-Vin eu mai târziu, acum avem o negociere…
-Doamnă, sunteţi arestată sub acuzaţia de omor.
-Ce tot spuneţi acolo? Pe cine-am omorât eu? Trebuie să fie o greşeală.
-Domnul Mandrea Adrian a reclamat dispariţia de la domiciliu a tatălui său.
-Şi-o fi luat lumea-n cap, că era cam zurliu moşu’.
-Doamnă, vă rog să înţelegeţi că sunteţi arestată, ca principal suspect. Există o scrisoare a soţului dumneavoastră către fiul său, prin care vă incriminează. Vă rog să vă calmaţi. Băieţi, cătuşele.
Violeta va face scandal, desigur, dar îşi asumase orice riscuri. Unde scrie că trebuie să laşi totul copiilor? Îi va spune că i-a amanetat astă-iarnă ca să plătească întreţinerea şi n-a mai avut bani la timp ca să-i recupereze. Erau cerceii defunctei, ca şi celelalte bijuterii, dar asta nu presupune că Adrian şi Violeta le moştenesc pur şi simplu. În fond, el se chinuise cu nevastă-sa şapte ani de zile cât a stat paralizată. Acum vrea şi el să se bucure de viaţă. Îi vor face scandal şi cu apartamentul. Numai că s-au trezit prea târziu. Nu doar că e vândut bine-merci, dar banii obţinuţi şi-au şi găsit destinaţia. Poate aşa va reuşi s-o înduplece pe Mioara… Mititica de ea, era o mamă devotată, dorea să-şi ajute fata măritată cu un individ cam băutor de spirtoase şi pe băiatul care trebuia să-şi plătească restanţele, că-n ziua de azi te pică la examen doar ca să mai plăteşti o dată. Ei, dacă-i oferă el sumele necesare… Poate va accepta în sfârşit să se mărite cu el. Fostul ei soţ s-a recăsătorit, nu mai are ce aştepta de la el. O va face doamna Mandrea! Oho, dac-ar şti ea ce rezonanţă istorică are numele ăsta… Şi când o s-o ducă şi la ţară… Aoleu! Apa de gură! Şi şampania! Uitase să bage şampania la frigider. Nu putea să creadă că are asemenea emoţii!
Parc-ar fi de douăzeci de ani! Hm, dar dacă se uită bine, nu arată rău deloc! E un bărbat încă verde, cu spatele drept, înalt şi falnic. Nu se cunoaşte că asta-i o proteză; dinţii strălucesc. Cine poate spune cu mâna pe inimă că-i dă şaptezeci de ani? Se vede, bineînţeles, că e mai în vârstă decât Mioara, aşa cât să se simtă ea protejată, dar nicidecum nu sunt ridicoli, Adrian, când a spus treaba aia, era plin de venin.
Bun, şampania e la rece, fripturica e la cald, în cuptor, de ce întârzie Mioriţa lui?
Ha! Ăştia sunt paşii ei, îi cunoaşte picioruşul micuţ dintr-o mie.
-Intră, păsărelu’ meu, bine-ai venit!
-Ia uite le el, ce s-a mai împopoţonat! Cu ce ocazie?
-Nu mă săruţi, mieluşeaua mea?
-Hai, vino să te pup, că mi-a fost dor de tine, măcar că nu meriţi.
-Ba da, merit. Nu mai am răbdare, îţi spun vestea cea bună. He, he, ai făcut ochii mari!
-Păi cine ştie ce ţi-a mai trecut prin cap! Ca atunci când ai luat bilete la băi cu toţi boşorogii, de parcă eu am chef să mă întind pe prosop lângă babele alea descărnate!
-Nu, scumpa mea, nu. E o veste mare.
-Atunci zi odată că-mi dai palpitaţii la inimă!
-Am vândut apartamentu’!
-Vai de mine, Iulică, te-o fi păcălit careva!
-Măi Mioaro, asta e părerea ta de mine?
-Nu, da’ Violeta şi Adrian de mult timp au de gând să-ţi ceară partea lor de moştenire după mamă şi mi-e să nu te fi silit să vinzi în pierdere.
-Stai liniştită, păsărico, eu sunt mai deştept ca ei. Nici nu ştiu că am vândut. Nici nu visează că am cumpăr…
-Ce-ai făcut?
-Nu aşa am vrut să-ţi comunic. Hai să desfacem şampania, mai am o surpriză. Rămâi aici peste noapte, da?
-Nu ştiu. I-am promis fie-mii că stau cu a mică.
-A! A pocnit ca la sărbătoare! Ţine cupa repede!
-Fii atent, Iulică! Mi-ai pătat fusta nouă.
-Şampania nu pătează!
-Dă şervetu. Ce naiba ai pus aici? Vezi c-a căzut ceva pe jos.
-Mioara, te rog să primeşti din partea mea, odată cu sentimentele mele cele mai profunde şi pe deplin sincere, această mică atenţie.
-Mama mia, da’ mult vorbeşti şi nici n-ai apucat să bei! Ce-i în cutie?
-Deschide-o.
-A, sunt nişte cercei. Aur, nu?
-Vai de mine, n-aş îndrăzni să-ţi ofer tinichele. Sunt cercei de aur cu diamante; priveşte montura, azi nu se mai lucrează aşa.
-Ai, mă! Sunt faini, l-am rugat şi eu pe Nini să-mi aducă o pereche din Turcia… Şi mai ai şi alte lucruşoare de-astea?
-Dacă regina inimii mele doreşte, sunt gata să-i aduc orice.
-M-ai dat cu roţile-n sus, ce să spun! Regina inimii!
-Da, Mioara, sufleţelul meu, tu eşti tot ce mai am pe lume şi de aceea doresc să…
-Da’ nu mai pui nimic pe lângă beutură? O sărăţea, ceva?
-Cum să nu! Am uitat, iartă-mă. Aduc friptura. Trebuia să bem şampania la sfârşit, cu pişcoturi, numai că am dorit să fie un moment festiv…
-Lasă, că tai eu carnea, cine ştie ce boacănă mai faci.
-Mioara, înainte să ne aşezăm, vreau să-mi spui dacă te-ai mai gândit şi ai luat o hotărâre, dat fiind că sentimentele mele pentru tine…
-Vrei să mă mărit cu tine, hm? Păi, e nevoie de bani pentru asta, scumpule. Eu am greutăţi cu copiii, că ştii şi tu… aşa că deocamdată…
-Nu pomeni de bani! N-am să las un lucru derizoriu să stea în calea fericirii noastre. Cu banii se rezolvă.
-Da, dar nu e vorba doar de bani de nuntă. Lili a mea nu face faţă cu nebunu’ ei, că bea de stinge, găsi-l-ar boalele; Bebiţă vrea să-şi ia şi el permisu’…
-Încă n-are maşină.
-Lasă, că maşina vine şi ea că e băiat de băiat şi face bani. Apoi datoria mea este să-l ajut; că nu pot fi fericită până nu-l ştiu şi pe el căpătuit…
-Da, dar trebuie să te mai gândeşti şi la tine.
-Tu poţi să te gândeşti numai la tine, că copiii tăi e sănătoşi la casele lor fiecare, aranjaţi şi cu de toate. Bebiţă al meu se luptă să termine şi el anu’ întâi de doi ani, c-a prins ciudă pe el un profesor şi-l pică mereu, ba l-a vorbit de rău şi la alţii, de l-au luat la ochi şi-i dă numa’ note mici. Din cauza asta n-a putut să înveţe nici pentru permis de l-a picat de patru ori; cum să nu-l lase moralu pe bietu băiat? Da’ am auzit eu de unii din Piteşti care-ţi dă permis într-o săptămână. Ăia-s oameni corecţi, da trebuie şi tu să fii finuţ, mă înţelegi…Aşa că dacă fac socoteala cu restanţele şi cu permisu, mă apucă ameţeala! De nuntă-mi arde mie? Eu sunt femeie amărâtă, nu-mi vine să visez.
-Păi dacă problemele de care spui s-ar rezolva, ai vrea să te căsătoreşti cu mine?
-Sigur că da, iubiricelu meu! Da’ cum să facem?
-Mioara, te rog să n-o iei ca pe un afront, ca pe o jicnire adusă virtuţii tale. Uite ce îţi propun: dă-mi voie să te ajut eu cu sumele de care ai nevoie.
-Vai, crezi că poţi? Cât ai luat pe apartament?
-Am primit suficient ca să rezolvăm totul.
-Stai! Tu unde vei locui? Cât te mai lasă aici?
-Noi. Noi vom locui…surpriză!
-Zi odată, că mă inervezi!
-Ţi-am povestit că ai mei se trag din neamu lui Mandrea, boierul. M-am dus în comună şi am cerut să mi se retrocedeze proprietăţile preluate în mod abuziv de statul comunist. Din păcate, actele cele mai multe s-au pierdut. N-am putut să fac dovada pentru tot pământul, martorii care îşi aduceau aminte au cam murit între timp. Dar primarul a fost cumsecade şi mi-a dat la schimb teren în suprafaţă de douăzeci şi cinci de hectare. Conacul n-aveam cum să-l mai obţin, că e muzeu şi s-a investit mult în el. Însă mi s-a propus o variantă pe care am acceptat-o: primăria ne cedează o casă nouă, situată la marginea pădurii.
-Nu-nţeleg de ce nu ceri conacul. E mare?
-Scumpa mea, asta ar însemna procese peste procese, iar afacerea ar trena ani de zile; lasă cum zic eu şi-o să vezi că vei fi mulţumită. Am văzut casa. Are trei camere, baie, bucătărie şi un balcon închis. E suficient pentru noi. Şi gândeşte-te că-n felul ăsta ne rămân banii.
-Ştiu şi eu... E locuinţă socială? Cum de are primăria aşa fleoşc! o casă?
-Habar n-am. A zis ceva primarul…că au cumpărat-o de la moştenitorul ultimului proprietar ca să facă în ea casă de oaspeţi…n-am înţeles prea bine, dar nu mai e locuită de doi ani.
-Deci nu e nouă.
-Ştii ce? Ai s-o vezi. Te vei simţi o adevărată cucoană când vei locui pe dealul acela care domină tot satul, înconjurată de grădină, livadă şi pădure, toate ale tale.
-Bine, bine, aşa să fie.
-A! Înseamnă că ai răspuns cu „da” cererii mele? Vrei să fii soţia mea?
-Da, vreau, mai ales că tu eşti deosebit de toţi bărbaţii şi eşti generos că mă ajuţi şi pe mine.
-Nu, nu e ajutor. Efectiv doresc să te fac fericită. Uite ce bine-ţi stau cerceii!***
-Draga mea, vino şi stai pe bancheta din spate cu mine; aici e locul de onoare.
-Lasă-mă, Iulică, că văd mai bine din faţă şi mai schimb şi eu o vorbă cu Genu că nu ne-am mai văzut de mult.
N-avea ce face. La insistenţele Mioarei cumpărase un ford; până la urmă era mulţumit de asta, dar ar fi fost şi mai fericit dacă l-ar fi putut conduce chiar el. Mioara însă nici nu vrusese să audă. Ce! La vârsta lui să conducă! Să pună în pericol viaţa lor… Era ceva nou şi nu prea măgulitor în tonul ei. Niciodată nu-i mai spusese că e bătrân; dimpotrivă. Şi în loc să-şi ia şi ea carnetu la Piteşti împreună cu Bebiţă, că tot se deplasaseră până acolo, preferase să angajeze
„un vechi prieten” care acceptase rolul de şofer. Nu prea înţelegea de ce trebuie plătit, dacă e un vechi prieten. În fine. Omul părea de bună credinţă, fiindcă se ocupa şi de partea mecanică. Una peste alta, maşina cheltuia destul de mult. Consumul era departe de a fi atât de mic pe cât se spunea în cartea tehnică…
Toate astea păleau însă pe lângă bucuria şi împlinirea pe care o simţea
ducând-o acasă pe Mioara. Doamna Mandrea! Satul avea s-o respecte şi s-o preţuiască, iar el o va impune ca pe continuatoarea spiţei lor de boieri.
-I-auzi, mă Iulică, ce zice şoferu’ nostru: că pe drumurile astea desfundate ne trebuia un jep.
-Vrei să spui o maşină de teren? Da, n-ar fi fost rău, numai că sunt scumpe tare.
Priveşte, draga mea, în dreapta este biserica, iar un pic mai sus e vechiul conac.
Apare imediat şi casa noastră, e pe prima uliţă ce urcă în sus de la troiţă.
-Aoleu, domnu’ Iulică, în ce fundătură aţi adus-o pe doamna!
-Nu-ţi face griji, domnu Eugen, că aducem cu noi confortul şi civilizaţia, iar Mioara va fi mai doamnă decât multe de la oraş. N-are decât să se plimbe pe moşie şi să supravegheze muncitorii, asta când vom fi acasă, că-n rest vom petrece mai mult prin staţiuni.
-Ştii ce Iulică? Nu-mi face tu mie programu, te rog adu-ţi aminte ce ne-am înţeles. Că acuma, nu-nseamnă că dacă sunt nevastă-ta, fac tot ce zici. E clar?
-Stai, scumpa mea, nu te ambala. Vei face ce vrei, bineînţeles, eu doar credeam…
-E, nu mai crede nimic. Aia-i casa?
-Da. Îţi place, sufleţelule?
-Pe din-afară n-arată rău, da’ ce-o fi înuntru?
-E bine, e curat, că mi-a promis domnu primar că trimite nişte ziliere s-o măture. Tu, Mioriţa mea, mai trebuie să decizi ce mobilă cumpărăm.
-Văd că nu mai sunt alte case în jur. M-aş plictisi să stau aici toată ziua. Hai, Genule, trage maşina mai aproape, că ne murdărim pe pantofi. Scoate cheile, Iulică!
-Doamnă Mandrea, binevoiţi să vă luaţi în stăpânire proprietatea. Iubita mea, ar trebui să te trec pragul în braţe…
-Măi omule, lasă şi tu măcar odată gargara. Râde Genu de noi.
-Am spus ceva rău? De ce nu eşti mai blajină, Mioara?
-Intră, dragă, şi mai scuteşte-mă. Am venit să vedem casa, iar tu te porţi ca un motan în călduri. Fă bine şi nu te mai bosumfla. Uite, în colţul acela mi se pare că e tencuiala un pic căzută. Ce zici, Genule, ce părere ai?
-Nu e rău. Se vede că e casă nouă. Nici foarte mare, da’ nici mică.
-Gata, Iulică? Ai reuşit să găseşti cheia? Hai să intrăm. Pfui! Ce aer închis!
-Doamna Mioara, casa n-arată rău, numa’ că e-n pustietatea asta… Holu’ e mare, e cu gresie, prin camere văd că e parchet, pe balcon e termopane… merge.
-Bine că-ţi place dumitale, domnu Eugen, că stăpâna e nemulţumită.
-Grozavă curăţenie au făcut zilierele primăriei! Uită-te şi tu: parchetu are pete, nu e văruit, iar asta… cred că e baia, nu? Mucegai în floare! Mi se pare mie Iulică mamă, că desfacem patu de campanie din portbagaj şi rămâi aicea să faci curat până viu eu cu mobila.
-Scumpiţa mea, dar n-am de nici unele.
-Noroc că m-am gândit eu din timp. Genule, adu ălea două sacoşe din spate.
Ţi-am pus pijamale, haine de lucru, o pătură şi nişte mâncare. Ia uite, ai şi două beri. În sacoşa astalaltă e cârpe, detergenţi, perii şi terpinol. Aia e soluţia de spălat geamuri. În pungă e var, vezi să nu se verse! Genule, ai uitat găleata în portbagaj şi trafaletele.
-Da’ văd că te-ai gândit la toate.
-Vezi ce nevestică bună ţi-ai luat? Hai, dezbracă-te şi instalează-te să văd că e totul bine ca să pot pleca liniştită.
-Păi tu te descurci singură la oraş cu mobila?
-Mă ajută Bebiţă, e şi Eugen, nu-mi purta mie de grijă.
-Nici n-ai văzut toată casa.
-Chiar aşa! Unde-i bucătăria? Şi uşile astea închise…
-Bucătăria e la parter, către livadă. Uşa aceea dă spre dormitorul mare, iar cealaltă spre sufragerie.
-Da’ ce naiba are de nu se deschide? Haide, Genule, pune umăru, că
e-nţepenită. Aoleu! Mama mea, ce e aicea, vino Iulică să vezi pe necuratu.
-Sper că nu chiar pe… extraordinar… de când sunt n-am văzut atâţia fluturi la un loc.
-Nu sunt fluturi, dragă, e molii, uită-te bine. Cum dracu scăpăm de ele? Deschideţi un geam, să se aerisească. Iulică, când mă întorc să nu le mai găsesc. Faci ce-oi şti, le afumi, ceri naftalină prin vecini, e treaba ta. Eu nu şed în casă cu insecte. Hai să vedem şi bucătăria, că cine ştie ce-o mai fi şi acolo.
-Uite cheia de jos.
-Doamna Mioara, e cam naşpa cu bucătăria la parter; păi trebuie să ocoliţi pe afară de câte ori vreţi să staţi la masă. Dacă plouă, aproape că te lipseşti!
-Ei, asta da! Bucătăria îmi place. Mă auzi, Iulică? E mare, nu ca la bloc. Are gresie, faianţă şi geamu ăsta imens bagă lumină, nu glumă. Da’-n colţul ăla o fi fost sobă sau ce naiba, de n-au pus gresie?
-Ietă, doamna Mioara, e trapa de la beci.
-Beci? Primarul nu mi-a spus că ar fi şi beci la casă.
-Să vedem. Genule, coboară tu primu. De unde s-o fi aprinzând lumina? A! Bravo, Iulică, fii şi tu folositor. Ai ars becu. Şi nici măcar nu e ăla întrerupătoru. De-aci se-aprinde jos, vezi? Putem coborî, Genule?
-Haide, cucoană! Grijă la scăriţă că e cam abruptă. E loc de depozitare aicea, să luaţi marfă câtă vreţi, că ziceaţi că n-aveţi unde…
-Ia uite, domne ce pivniţă şi-au tras ăştia! Ce de rafturi! Ce zici, Iulică, cramă sau ce-o fi fost aci?
-Nu ştiu ce puteau ţine, că e peste mână să vii până jos. Despre ce mărfuri ziceaţi?
-Ei, ce! Ziceam să iau marfă de la Metro şi s-o vând la piaţă, să mai câştig şi eu… Mă mai ajuta şi Genu, că nici el n-are servici.
-Dar draga mea, n-o să te mai pretezi la astfel de activităţi… Acum ai şi tu alt statut social… Vei fi în fruntea comunei…
-Lasă-mă omule, că nu e ruşine să munceşti! Boierii ăia au fost nişte putori, nu făcea nimica, aveau sclavi, c-am citit şi eu. Munca nobilează pe om, deci nu te opune pornirilor mele.
-Doamnă, ştii la ce mă gândii? În beciu ăsta ar merge grozav o ciupercărie; e cald, nu e nevoie de lumină, da’ trebuie investiţie, că ăla…cum îi zice…na! Sămânţa din care creşte ciupercile…
-Spori, domnu Eugen, dar mai degrabă în crescătorie se foloseşte micelium.
-Aşa, tataie! Scuzaţi, vreau să zic domnu Mandrea, aşa îi zice. Micelumu e scump, că ştiu de la cineva care se ocupă. Da’ se câştigă bani buni; să mergeţi la supermarket să vedeţi cât costă un kil de ciuperci.
-E muncă multă, sunt şi riscuri, nu ne ocupăm noi cu afaceri de acestea.
-Ba, de ce nu? Măi Iulică, aşa se face banii în ziua de azi, he, he, ce ştii tu! Da, o să mai discutăm, Genule, e interesant. Gata! Am văzut tot, noi plecăm, Iulică. Vezi ai grijă să termini, că-n două, trei zile vin cu mobila. De la tine din apartament iau numa’ ce-mi place, iar restul o duc la Lili să-şi mai complecteze şi ea, că are o cameră goală… Nu spuneai că ai şi tu nevoie, Genule?
-Mioara, îngeraşul meu, în casă mai sunt şi lucruri de valoare, altele cu încărcătură sentimentală, totuşi n-ar fi mai bine să vin şi eu să te ajut să le selectezi?
-Ştiu c-ai vrea să scapi de-acilea, da’ n-am ce-ţi face. Rămâi la cureţenie dacă
n-ai fost în stare să te impui în faţa primarului. Atenţie la scări! Genule, întoarce maşina. Iulică, dacă e probleme, mă suni pe mobil. Da’ nu fără motiv.
-O să-mi fie dor de tine.
-Şi mie. Hai pa!
-La revedere, sărutmâna, iubita mea!
***
Ce femeie voluntară! Şi descurcăreaţă… necazurile au învăţat-o, că poliţistu’ de bărbatu-său dădea prea rar pe acasă; pe-urmă, a părăsit-o pentru alta. Cum a putut să lase o astfel de femeie? Eh, dac-ar fi fost şi el mai tânăr, ce avere ar fi strâns cu ea! Şi ce s-ar mai fi distrat! Acum, despre morţi numai de bine, dar defuncta, nevastă-sa, era prea sobră; cultă, nimic de zis, de familie, adevărat, însă prea părea nefericită tot timpul. Iar ultimii ani, cu ea paralizată la pat, au fost un coşmar! Din ce s-o fi supărat aşa de rău, încât să facă un atac cerebral?
Fiu-său, Adrian, suferea de complexul lui Oedip: dintotdeauna vrusese să-şi omoare tatăl; sau, cel puţin, să-l minimalizeze. De-aceea a fost în stare să susţină că maică-sa suferise atacul când a auzit că el a lipsit trei zile de acasă nu pentru că ar fi fost în delegaţie, ci pentru că era la o petrecere organizată de subalterni de ziua lui… Acesta nu era un motiv ca să paralizezi. Fusese la petrecerea aceea, da, a fost şi secretara directorului adjunct… însă nu se întâmplase nimic. Astea erau legături pasagere. Biata Iulia! N-avusese niciodată prea multă imaginaţie. Pe când Mioara… O adevărată leoaică, domnule, ceva de speriat!
Aşa… acum era gata echipat, se putea apuca de lucru. Întâi trebuia să scape de molii. Într-adevăr, mai ieşiseră din ele pe geam. Dar tot mai erau foarte multe. O lumânare aprinsă? N-avea lumânare. Să-nceapă din altă cameră. Na! S-a ars şi becul din sufragerie. Mai bine spală geamurile mâine de dimineaţă. De fapt, nu ar fi mai indicat să văruiască întâi? Poftim! Ceva tot îi scăpase şi Mioarei. O scară; de unde ia el o scară? I se păruse sau a văzut un scaun în dormitor? Aha! Iată scaunul. Dar ce atârnă aici?Nu se poate! O pereche de cătuşe! Hai că asta-i bună. Când o să-i povestească primarului… Cine să le fi uitat?
-Domnu Mandrea! Alo! E cineva?
-Da, pofteşte înăuntru care eşti acolo.
-Domnu Mandrea, vă rog eu, veniţi un pic.
-Ia uite comedie! Care eşti şi nu vrei să intri?
-Bună ziua! Vă salut cu tot respectul. Vă mai amintiţi de mine?
-He, he, tu trebuie să fii Vasile!
-Eu sunt, boierule. Da’ ce vă aduce la noi?
-M-am mutat în satul meu de suflet, vatra spirituală a neamului meu.
-Să trăiţi, să vă bucuraţi, da’ eu ziceam ce faceţi în casa asta?
-Am donat conacul strămoşesc primăriei, ca să-şi păstreze destinaţia de muzeu, iar eu am luat în schimb acestă căsuţă.
-De, conaşule, taman pe-asta?
-E mai mică, evident, însă uneori trebuie să mai sacrificăm interesul personal pentru binele comunităţii. Măi Vasile, aş avea nevoie de-o scară.
-Se face! V-o aduc imediat! La ce vă trebuie?
-Trebuie văruite camerele, e cam prăfuit.
-Şi zugravu de ce n-a venit cu scara lui?
-Eu zugravesc, Vasile; puţină mişcare nu strică.
-Cum doriţi, eu mă gândeam să vă ajut.
-Asta-i altceva! Mi-ar place să mai vorbesc cu cineva.
-Ehe, domnu Mandrea, e grea singurătatea şi văduvia e grea. Că acuma ştiu şi eu cum îi să n-ai muiere.
-Cum aşa? Parcă o ţineai pe Ana a lui Ţârcău.
- Anişoara, c-aşa-i ziceam. Până anu’ trecut, conaşule, până anu’ trecut. O fi ruşine, da-mi tot vine să plâng. Noroc cu Mărioara, fie-mea, că are grijă de mine şi nu mă lasă.
- Să nu te încrezi prea mult în copii. Sunt mânaţi de interese materiale, uită cât ne-am chinuit să-i creştem. Şi ce-a păţit Anişoara? Că sunteţi mai tineri ca mine.
-O lovit-o Leana cu sapa în cap.
-Care Leana?
-A lu’ Broscaru, surdo-muta, hai c-o ştiţi. Erau la sapă la Melente mai multe muieri şi dracu le ştie ce vorbeau, că numa odată sare nebuna şi-i dă femeii mele cu latu sapii în moalele capului. O murit pe loc. Acuma ce să-i faci? Prinde orbu’, scoate-i ochii! Că Leana e nebună cu dungă pe buletin.
-Condoleanţele mele, Vasile. O regret din tot sufletul. Dar dă-mi voie să-ţi spun ceva aşa ca de la inimă la inimă: refă-ţi viaţa. Nu te chinui. Uite, eu m-am recăsătorit şi sunt foarte fericit. Parcă-aş fi mai tânăr cu treizeci de ani. Nu lua în seamă opinia lumii şi mai ales a odraslelor, care ar vrea să scape de noi ca să ne moştenească.
-Să vă fie de bine, să trăiţi mulţi ani! Şi unde e doamna?
-A, doamna mea e femeie de afaceri. Scoate bani din piatră seacă. Noi n-o ducem prost, îţi dai seama, dar ea o face din pasiune. A rămas la oraş să încheie nişte angajamente. Va veni peste câteva zile şi atunci te voi prezenta.
-Păi să mă iertaţi că îndrăznesc, da’ la vârsta dumneaei mai poate învârti afaceri?
-Ce vârstă, Vasile, ce vârstă? Doamna Mioara are patruzeci şi cinci de ani.
-Aoleo! Da ştiu că sunteţi curajos, boierule!
-Ce vrei să spui? Hai, fugi după scară, că se face târziu.
***
Fenomenal! Chiar dispăruseră toate moliile? E miraculos ce poate să facă un geam deschis! Nu şi pentru el, însă. Îl cam trăsese curentul. Sau junghiul se datora nopţilor petrecute pe patul de campanie? Ar fi fost minunată o cafea, dar Mioara uitase să-i pună. Va începe ziua ca un băiat rău, cu o duşcă de ţuică din sticla adusă de Vasile. Noroc cu Vasile! Se dovedise un ajutor nepreţuit. Datorită lui putea s-o sune pe mieluţa lui, să-i comunice că a terminat. Ferestrele păreau cam înceţoşate, însă fără oţet, n-avea cum să le limpezească. Şi cu toate acestea, ce peisaj minunat oferea valea Topologului! În luncă, jos, casele aveau dimensiunea unor cutii de chibrituri, iar un atelaj trezit de dimineaţă nu era mai mare decât o jucărioară de copil. Până la urmă această frumuseţe o va cuceri şi pe Mioara. Dar ce vede? Camionul acela urcă pe drumeagul ce duce spre casa lor. Ce coincidenţă! Tocmai când se gândea la ea… Vine! Iubita lui vine acasă. Repede! Să strângă patul şi să dosească ţuica. Deja maşina e în curte.
-Mioara, păpuşa mea, bine-ai venit!
-Calmează-te, dragă, că ne vede oamenii. Te guduri ca un căţel.
-Nu mă săruţi? Mi-a fost aşa de dor de tine!
-Mai spală-te pe dinţi dacă vrei de-astea. Hei, băieţi, începem cum v-am spus; întâi mobila de bucătărie, pe care o căraţi acolo jos. Genule, du-te tu înainte, că ştii locu’.
-Mioară, să iei trusa de scule din cabină. Vezi să nu deşerţi sacii de rumeguş, că se sprijineau pe uşă.
-Iubito, de ce-i permiţi să te tutuiască?
-Ei, asta-i! Suntem de-o vârstă, ce-ai vrea? Toată ziua doamnă-n sus şi
doamnă-n jos? Nu e toţi demodaţi ca tine, cu pălărie, cravată şi politeţuri fără rost.
-Dacă nu te deranjează, eu n-am nimic împotrivă. Dar aceasta nu e mobilă veche?
-Nu e veche, are numa trei ani. E mobila lui Lili, na. Nu te umfla. Că ei sunt tineri şi au nevoie de schimbări.
-Nu pricep. Ea a rămas cu casa goală?
-Mă, da’ prost eşti! I-am cumpărat altă mobilă; cum era s-o las cu casa goală.
-Din banii mei?
-Banii mei! Banii noştri. Nu mai fi aşa de egoist, mai gândeşte-te şi la copii.
-Bine, bine îngeraşule! Întrebam şi eu numai într-o doară. Mă bucur c-o ajuţi pe Lili. Când am văzut cu ce camion vii, mi-am zis că eşti o foarte bună organizatoare; în ce alt vehicul ar fi încăput toate cărţile din biblioteca noastră?
-Pe dracu cărţi! Crezi că mai aduceam terfeloagele alea încoace?
-Mioara…
-Nu-mi face scene, că n-am chef acum. Ai zis că mă laşi să aranjez casa cum îmi place. Ei, mie nu-mi place cu hârţogăria aia plină de praf în casă. Punct.
-Atunci aş putea să le duc la Violeta, ca să nu te mai încurce…
-Nu mai duci nimica. E la Lili în beciul blocului, iar Bebiţă încarcă un portbagaj de cărţi în fiecare marţi şi le vinde la târg. Ţi-am spus că e băiat descurcăreţ. Le întinde pe botul fordului şi le dă după mărime: alea mai groase cincizeci de mii, iar alea mai subţirele treizeci de mii. Că se plimbă destui nebuni prin târg care să le cumpere. A zis:” Mămico, îmi plătesc singur restanţele.”
-Mioara, nu înţelegi. Erau cărţi de mare valoare. Erau şi ediţii princeps. Cărţi rare, valorează o avere.
-Valorează pe naiba! Zgârcitule! Ţi-e ciudă că face şi Bebiţă un ban. Aşa, dă-i drumu şi boceşte, fă-te de râs faţă de muncitori.
-Tablourile le-ai luat, da?
-Tablourile sunt la Lili în bucătărie. Erau prea întunecate pentru gusturile mele. Da’ ea a zis să i le dau ei că se asortează cu mobila maro pe care i-am cumpărat-o. Ăla cu strămoaşă-ta, Zoe, l-a pus gineri-miu în dormitor, deşi nu mă duce capu’ ce-o văzut la ea, că era ca o paţachină.
-Tablourile cele mici sunt un Piliuţă şi un Baba. Costă cât o viaţă de om.
-Las’ că are Lili grijă. Ţie la ce-ţi mai trebuiau? Şi nu te mai ţine de inimă că nu impresionezi pe nimeni!
-Mioarăă! Hai, fată, cu trusa aia de scule, că trebe să scoatem uşa!
***
-Alo! Ilie, tu eşti? Bună. Aici tata socru. Poţi să mi-o dai pe Violeta la aparat? Să trăieşti, fata mea. Ei, nu, că nu te-am uitat nicio clipă… doar că am fost teribil de ocupat…Da, da. Nu te supăra, eu nu mai puteam plăti întreţinerea la bloc şi plus de asta mi-era dor să locuiesc la ţară, ca în copilărie. Banii? N-au fost chiar aşa de mulţi cum crezi. Piaţa imobiliară a scăzut… Ştiu, tată, ştiu, dar am şi eu nevoi… eu din ce să trăiesc? Să merg la colţul străzii să cer milă? Nu exagerez, pensia mea nu era enormă cum spui… Ce mai faci azi cu douăzeci de milioane? Doream să vă invit pe la mine… Mioara nu e o femeie atât de rea pe cât insinuezi… E adevărat că se omoară cu munca, e gospodină, ştii… dar nu o laud…poftim? Ai cumpărat-o din piaţă? Hm… Cred că era alt exemplar… Nu vrea nimeni să mă jupoaie, stai liniştită. Tablourile sunt într-o consignaţie la Bucureşti, sigur că voi împărţi beneficiul…Violeta, latră câinele, cred c-a venit cineva. Mă scuzi, da? Te mai sun eu. Cu bine!
***
Dragă Adrian,
Îţi scriu în loc să-ţi dau un simplu telefon, deoarece mă tem că vei reacţiona şi tu ca sora ta Violeta, iar eu nu voi reuşi să spun ce doresc.
Cred că ţi-a spus Violeta că am vândut apartamentul şi m-am mutat la ţară. După cum probabil c-ai aflat, m-am recăsătorit şi, ca la orice nou început, e nevoie de bani. Acesta este motivul pentru care am păstrat suma integral, fără să vă dau ţie şi Violetei partea care consideraţi că aveaţi dreptul s-o moşteniţi. Plus de asta, dacă eşti corect, trebuie să admiţi că eu am fost cel care a avut grijă de maică-ta când a fost bolnavă, mi-am sacrificat cu ea şapte ani, drept urmare consider că e normal să încerc să-mi refac viaţa.
Poate acum, că eşti mai matur, sau poate mai târziu, vei înţelege punctul meu de vedere şi aşa zisul meu egoism. Regret că lucrurile au luat o turnură dramatică între noi şi aş dori să revenim la sentimente mai bune. După cum vezi, nu sunt mândru şi sper că vei renunţa şi tu la cerbicia ce te caracterizează.
Ceea ce doream să-ţi comunic ţine de o sferă foarte intimă, de aceea
te-aş ruga să nu divulgi cele ce-ţi voi scrie.
Am o problemă cu soţia mea, cu Mioara. Adevărul, cu toate că-mi displace s-o recunosc, este că trăiesc cu senzaţia că ea nu mă mai suportă. După căsătorie, relaţia noastră s-a depreciat cu fiecare zi. M-am străduit să mă port ca un gentleman, am scuzat-o în sinea mea de nenumărate ori, socotind că nu e obişnuită cu blândeţea din cauza traiului chinuit alături de fostul ei soţ. Cu toate acestea, o coardă dură a sufletului ei vibrează întruna. Mai ales de când ne-am mutat aici la ţară, parcă lucrurile au scăpat de sub control. Se petrec lucruri ciudate, pe care mă tem să le mărturisesc; ce-ar zice Mioara? Ce-ar zice lumea? Că sunt nebun, că m-am senilizat. E ceva în neregulă cu locul acesta; când vine aici, Mioara e alt om. Şi nu e doar atât. Tu ce vei crede despre mine dacă-ţi voi spune că-mi dispar obiecte banale de pe masă? La început mi-am zis că intră un om în casă şi le fură, deşi era puţin probabil să dorească cineva cana de apă, lanterna sau mosorul de sfoară. Apoi am găsit toate lucruşoarele încâlcite într-un ghem compact sub cadă, în baie. De atunci stau mereu cu uşa încuiată, dar fenomenul se repetă din când în când. Se întâmplă în unele dimineţi să-mi găsesc cămaşa ori pantalonii aşezaţi pe speteaza scaunului, unde i-am lăsat de cu seară, dar sfâşiaţi şofile-şofile. Asta însă a fost doar de două ori. Seara se ard becurile. Cu predilecţie seara. Nu-mi place să rămân pe întuneric aici, nu e ca la oraş unde luminile din stradă compensează. Ce zici, mă crezi sau mă pui sub interdicţie, Adrian? Cât despre Mioara, cred că e influenţată de un individ cu care face tot felul de afaceri. Îţi mărturisesc cu toată sinceritatea, Adrian, plânge sufletul în mine, dar am acceptat inclusiv ipoteza că acest Eugen îi este mai mult decât un asociat. Nu pot să zic nimic, pentru că mi-e teamă să nu mă părăsească. M-a ameninţat de câteva ori. Aş prefera să-mi dea în cap, aşa cum a promis, decât să divorţeze. O iubesc, Adrian. O iubesc cu toată disperarea vârstei mele de care-mi place să uit, cu conştiinţa faptului că e ultima rază de lumină a vieţii mele.
În ciuda acestui sentiment puternic, instinctul de conservare mă avertizează că trebuie cumva să mă salvez. Eugen a făcut o ciupercărie în pivniţă şi a hotărât împreună cu Mioara că eu trebuie să mă ocup de creşterea, întreţinerea şi recoltarea ciupercilor, iar ei le livrează. Mi-am dat toată silinţa, dar nu mai fac faţă. Mi-e tare greu să cobor scările acelea de atâtea ori, să verific în permanenţă temperatura, umiditatea, să tai ciupercile, miile de ciuperci cu cuţitaşul, să le ambalez, apoi să duc sus pungile după ce le-am cântărit. E o muncă nesfârşită. Iar pivniţa… e copilăresc ce-ţi spun… îmi inspiră groază, pare un loc rupt de tot ce e real. Mereu am senzaţia că mai e cineva cu mine acolo.
Ei vor să se extindă. Le-am spus că nu mai pot şi s-au supărat. Mioara nu ştie, dar Eugen m-a înghiontit de câteva ori.
În concluzie, Adrian, te rog din suflet, vino şi ia-mă de aici măcar pentru o vreme. Cred că Mioarei îi va părea rău şi, când o să vadă cum e fără mine, îşi va da seama că a greşit. Vreau să-mi salvez căsnicia. Te rog, ajută-mă. Te aştept cu nerăbdare.
Tata
-Poliţia, deschideţi!
-Să trăiţi, dom’ comisar!
-Cizmaru Eugen?
-Da, să trăiţi!
-Avem informaţii că ţineţi în spaţiu pe numita Mandrea Mioara. Este aici?
-Mioară! Vină, fato, că te cheamă şefu! Da’ poftiţi înăuntru. Aoleo, şefule, de
ce-aţi adus mascaţii?
-Dumneavoastră sunteţi Mandrea Mioara?
-Da, domnule. Ce s-a întâmplat?
-Ştiţi unde se află soţul dumneavoastră?
-E acasă, avem o casă la ţară.
-De când nu l-aţi mai văzut?
-Cred că s-a făcut o săptămână… Eu am afaceri aici în oraş. Da’ de ce? A păţit ceva, vai de mine!
-Doamnă, va trebui să ne urmaţi la secţie.
-Vin eu mai târziu, acum avem o negociere…
-Doamnă, sunteţi arestată sub acuzaţia de omor.
-Ce tot spuneţi acolo? Pe cine-am omorât eu? Trebuie să fie o greşeală.
-Domnul Mandrea Adrian a reclamat dispariţia de la domiciliu a tatălui său.
-Şi-o fi luat lumea-n cap, că era cam zurliu moşu’.
-Doamnă, vă rog să înţelegeţi că sunteţi arestată, ca principal suspect. Există o scrisoare a soţului dumneavoastră către fiul său, prin care vă incriminează. Vă rog să vă calmaţi. Băieţi, cătuşele.
