Hora Ielelor, pensiune

Unu.

- E minunat, e cu adevărat magnific locul acesta!
Veneau cu maşina mică, era ultimul drum de la oraş la ţară; de-aici înainte, aveau să locuiască în acest peisaj de-o frumuseţe sălbatică.
-Auzi, Claudiu, asta e casa morţii mele.
-Ei, na! Ce vrei să spui?
-Că nu mai plec de-aici niciodată. Nu vreau să ne mai mutăm.
-Nu cred c-o să se mai ivească astfel de ocazii. Am băgat toţi banii în pensiunea asta, plus nişte fonduri europene.
-Am emoţii în privinţa clienţilor. Oare vor veni? Nu se vor speria văzând pagina de internet?
-Tocmai pe sperietură am mizat, aminteşte-ţi. Sunt oameni care simt nevoia să se sperie. Senzaţii tari, brrr!
-Oare s-a auzit în România de pensiuni tematice?
-Hai, dragă, îţi faci prea multe griji. Bineînţeles că se ştie. Tu gândeşte-te la nişte meniuri adecvate. Va trebui să pui la bătaie toată măiestria ta, ca să avem succes.
-Mamă, mi-i foame.
-Te-ai trezit, Andreiaş?
-Ăsta e feciorul tatei, face ochi când aude de mâncare.
-Mai avem mult de mers?
-Nu, puişorul meu, acum ajungem. Vezi ce frumos e pe aici? Ia uită-te în dreapta! Ai văzut mânzul?
-Mamă, o să avem şi noi un cal?
-Nu m-am gândit la asta, nu ştiu. Priveşte sus, pe deal. Aceea e pensiunea; îţi place?
-Seamănă cu un castel. Acolo o să stăm?
-Nu. Noi vom locui în casa de alături. O vezi? Căsuţa albă cu ferestre…


Aseară se culcase cu un nod în gât, dar astăzi se vor certa. De-abia se aşezaseră lucrurile, de-abia intraseră în normal, trecuseră doar două zile de la plecarea primului grup de turişti, iar Claudiu a şi început să aducă vorba de
fiică-sa. Nu era suficient că i-a plătit cincisprezece ani pensie alimentară? Că i-a lăsat fostei neveste apartamentul din centru cu tot ce era în el, fără să ceară partajul? Cât timp considera că mai e nevoie s-o ducă de mână? Fata avea nouăsprezece ani, terminase liceul şi n-avea chef să mai înveţe. Nu ştia să facă nimic, singurul lucru la care părea să se priceapă cu adevărat, era cheltuitul banilor. Maică-sa se recăsătorise în Germania şi îi trimitea bani, desigur, însă
nu-i ajungeau. Claudiu contribuia şi el, deşi se jura că nu, dar ştia ea mai bine!
Fătuţei nu-i plăcea niciun serviciu. Mami şi tati, daţi-mi bani. Ăsta era refrenul zilnic. Slavă Domnului, după îndelungi şi descurajante încercări, acum opt ani se născuse Andrei, altfel ar fi fost posibil ca bărbatu-so să dorească să-şi crească fiica. Dar cum de ce ţi-e frică nu scapi, aseară, înainte de culcare, când ea se plângea de oboseală, el zise cu seninătate:
-Ce-ar fi s-o luăm pe Miruna la noi ca să te ajute? În felul acesta nu mi-aş mai face griji că stă singură în apartament, ar avea şi ea de lucru, iar tu te-ai descurca mult mai uşor.
Cuvintele lui îi urcară la cap ca o maree cu ardei iute. Venise momentul să pună capăt acestei situaţii enervante, să taie monstruosul cordon ombilical care încă o mai ţinea pe Miruna în preajma lor, gravitând la oarecare distanţă, dar suficient de aproape încât să fie vizibilă tot timpul…
Dar, în loc să izbucnească, trase adânc aer în piept, numără în gând de mai multe ori până la zece şi mormăi ceva neînţeles, amânând răspunsul. Nu voia să se certe. Învăţase din experienţă că certurile pe această temă îl făceau pe Claudiu să fie rece şi distant mai mult timp. Dar el se părea că nu înţelege jocul: mai las şi eu, mai lasă şi tu, până cădem la un acord. Depăşise limita. Ea n-avea deloc intenţia s-o includă pe fiică-sa în familia lor.
Asta a fost aseară; acum trebuia să apuce taurul de coarne.
-Andrei, scumpule, n-ai ce căuta în pijama la masă. Hai, du-te şi îmbracă-te. Vrei ochiuri sau crenvurşti?
-Şi şi.
-Super! Un mic dejun sănătos. Chiar nu vrei nici măcar să încerci cerealele cu lapte?
-Mamă, alea-s pentru slăbănoage.
-Mi-am făcut datoria. Dacă-s pentru slăbănoage, am să mănânc eu. Încet, încet, trebuie să mă învăţ să renunţ la plăcerile vieţii.
-Cu cine te cerţi, iubito?
-Cu inventatorii cerealelor şi probabil în curând şi cu tine.
-Cronica unei morţi anunţate, nu? Ce te supără?
-Nu acum, că ne aude Andrei.
-E la baie, n-aude nimic. Ce-i?
-Claudiu, ai vorbit serios când ai spus că vrei s-o aduci pe Miruna?
-Eşti de acord, iubire?
-Nu cred că e cel mai potrivit lucru.
-De ce nu? Ne ajută. Te ajută pe tine. Să nu vă prind că sunteţi geloase una pe alta!
Aşa se întâmpla întotdeauna cu Claudiu. Se prefăcea că nu pricepe aluziile; sau chiar nu le pricepea?! Avea de ales între a fi bădăran de tranşantă, ori a accepta ceea ce dorea el. Asta era o manipulare lipsită de delicateţe din partea lui.
-Claudiu, fă cum vrei. Dar s-ar putea ca două femei în aceeaşi casă să scoată scântei. Şi din capul locului vreau să reţii că mamă-sa n-are ce căuta la noi. Să-ţi iasă din cap imaginile idilice din filmele americane în care soţii divorţaţi se vizitează sau asistă prietenoşi la recăsătoria celuilalt. La mine nu merge aşa.
-O, ce dragă-mi eşti! Stai liniştită, o să fie bine. Mă duc chiar azi să-i spun Mirunei.
Nu mai suferea amânare! Doamne! Cum de acceptase?
-Claudiu, încă ceva. Dacă treaba nu merge, dacă nu ne înţelegem, cade tot.
-Va fi totul perfect.
Optimismul ăsta al lui era enervant. Nu putea să admită c-ar fi posibile şi neînţelegeri?
Până după-amiază terminase cu ştersul prafului şi împrospătarea florilor din camerele pensiunii; putea în sfârşit să se ocupe de grădină, cu toate că o cam durea spatele. Ce bine ar fi fost să-şi poată permite un angajat permanent! N-ar mai fi stat ea aplecată peste straturile de flori, aleile ar fi fost impecabile tot timpul… Claudiu mai avea o jumătate de normă la serviciu, o ajuta cu aprovizionarea, cu contabilitatea, nu-i putea cere mai mult.
-Mamă, hai c-a venit tata cu o fată.
-Asta-i prea de tot!
Nu fusese vorba nicio clipă s-o aducă taman azi. Mai erau multe lucruri de stabilit. În primul rând, ce-i vor spune lui Andrei; nu ştia că are o soră. Soră vitregă, e altceva. E posibil să aibă un şoc când va descoperi că tatăl său nu e doar al lui, aşa cum crezuse, că a mai avut o nevastă înainte ca mama să-i fie soţie… ba chiar că mai are un copil. Claudiu trecea în mod repetat peste voinţa ei. Ar fi fost normal să discute mai întâi împreună toate aceste detalii, să cadă de acord în privinţa unor aspecte, să stabilească ce vor răspunde la anumite întrebări. Ce-i va spune lui Andrei, că-n mai bine de zece ani nu dorise s-o cunoască pe fiica soţului ei?! Ah, cum reuşea Claudiu să le încurce întotdeauna!
-Bună ziua, doamna Irina!
-Bună, Miruna, nu credeam c-o să vii chiar azi. Ce idee pe tine, Claudiu!
-Să nu vă supăraţi pe tati, eu am insistat să vin imediat. Mi se pare extraordinar ceea ce faceţi aici şi sunt gata să mă implic.
-Nu e nimic fantastic, e doar o pensiune.
-Dar e plină de fantome, aşa am citit pe net.
-Miruna, asta e publicitate. Haideţi să intrăm; Andrei, tu du-te puţin să te joci.
-Vai, dar lăsati-mă să-l cunosc! Andrei, noi suntem fraţi, ştiai? Hai, ajută-mă să despachetez şi prezintă-mă fantomelor de serviciu.
-Ha! Ia uite-i ce bine se înţeleg, Irina!
-Nu cred că există posiblităţi de comunicare între o domnişoară de nouăsprezece ani şi un băieţel de clasa a cincea… Plus de asta consider că mai erau de clarificat nişte lucruri…
După masă, pe când pregătea cafeaua, inspiră adânc şi încercă să facă ordine în propria-i minte. Trebuia să admită că nu Andrei, ci ea era cea derutată. Ia uite-i cum se plimbă fericiţi prin livadă! Parcă s-ar cunoaşte de când lumea! După cum dă din mâini, Andrei se pare că-i explică Mirunei ultima lui invenţie, iar ea reuşeşte să pară foarte interesată. Cât despre Claudiu, se vede de la o poştă că este în pragul euforiei. Nu, din păcate, nu avea cum s-o placă pe Miruna. Tânăra asta era mult prea sigură pe ea, iar această siguranţă friza impertinenţa. Fusese impertinentă de când venise şi până în acel moment? Ei, nu chiar, ca să fie sinceră cu ea însăşi, dar nici nu va mai trece mult timp până să se confirme opinia sa. Apoi, felul cum se purta cu Claudiu o scotea efectiv din sărite. La vârsta ei se mai alinta ca… o pisică sau… ca o iubită, oricum ea personal nu vorbise niciodată pe nota aceea cu bărbat-so. Ca o femeie fatală căreia nu-i poţi refuza nimic! Păi dacă pe tonul acela îi cerea bani, nici nu-l vedea capabil pe bietul om s-o refuze. Şi uite-o cum e îmbrăcată. Rochie neagră pe căldura asta, rimel şi tuş negru din belşug, cât despre colierul cu capete de mort de la gât, exista un singur cuvânt: dezgustător. O fi emo? Claudiu n-o vede, ce dracu, e fie-sa.
-Mami, mami, I-am arătat Mirunei capcana mea. A zis că-i marfă!
-Vai, doamna Irina, Andrei a construit o capcană de prins particule…Cum ziceai că se numesc, Andrei?
-Tahioni.
-Ca să construiască o maşină a timpului. N-am crezut că un băiat de vârsta lui ştie asemenea noţiuni…
-A văzut filmul de curând şi de atunci nu i-a mai ieşit din cap chestia asta. Claudiu, ce facem? Te uiţi acum peste registrul de cheltuieli, sau mai târziu? Vreţi să bem o cafea?
-Da, uite aici, pe terasă.
-Doamna Irina, pot să-mi aduc şi eu şevaletul? Tati, dacă vrei, te las şi pe tine să mai pictezi. Ţii minte că pictai când eram mică?
-Da, te murdăreai toată cu vopselele mele…
-Şi mama ne certa, dar o convingeai tu să ne ierte… Ea mi-a trimis şevaletul din Germania. Mă duc să-l aduc!
-Claudiu, e mai rău decât am sperat. Acum evocaţi figura luminoasă a mamei…
-Hai lasă şi tu. E maică-sa. Pentru mine nu mai înseamnă nimic.
-Mamă, vreau şi eu să desenez maşina timpului!
-Aşa, dragă, apucaţi-vă toţi.
-Doamna Irina, pot să pun şevaletul aici? Se vede perfect, lumina e cea mai potrivită acum.
-Poţi, dar stai cu spatele spre peisaj; ce vrei să pictezi?
-Părul din centrul curţii. E foarte expresiv. Aţi observat ce furnici mari ies de sub rădăcinile lui? Cred că-i foarte bătrân; are un aer ciudat. Ce zici, tăticule?
-Să fii atentă la gros-plan. Direcţia din care îl priveşti nu mi se pare cea mai indicată.
-Andrei, te rog să te speli pe mâini. Nu pune mâna pe prăjituri. Hai, fuga la baie!
-Auziţi, doamna Irina, tata e de părere să pictez pensiunea în spatele părului. Pomul îi dă un aer aşa… medieval.
-Mamă! Mamă!
-Ce e dragă, ce-ai mai făcut?
-În baie a ieşit o apă neagră de sub vană.
-Nu se poate!

DOI

-Te rog, nu-i mai ţine partea! Nu încerca s-o scuzi. Uită-te puţin în jur: se vede clar c-a fost ea.
-Eu nu ştiu de unde se vede aşa de bine; vrei să dai vina pe Miruna, fiindcă n-o suporţi. De când a venit îi cauţi nod în papură.
-Eram sigură c-aşa o să zici. Când e vorba de fie-ta tu nu vezi nici ce-ţi atârnă la un metru în faţă. Păi la baie, ea a înfundat toaleta.
-Cum naiba poţi să faci asemenea afirmaţii? Cu ce să înfunde ea canalizarea?
-Ei, bravo! Cu ce-aruncă fetele, inocentule!
-Dragă, e înfundat sifonul de scurgere de sub chiuvetă, nu veceul. Aşa că revizuieşte-ţi acuzaţiile.
-Da? Şi praful acesta de cărbune de pe tavan şi pereţi e de origine cosmică, desigur; nici vorbă c-ar fi din trusa ei de desen. Ai tăcut?
-Probabil nu l-am observat până acum.
-Bună încercare. N-am observat nici aceste simpatice urme de pisică pe care ni le-a pictat cu trei degete unite.
-O fi intrat mâţa din vecini, mare scofală.
-Întocmai! Şi s-a plimbat cu capul în jos pe tavan din pur amuzament.
-Ştii ce? Gata. Mă duc să-l sun pe Dinu să vedem dacă ne poate trimite un instalator.
Cum se face că întotdeauna când îşi spune că problemele s-au terminat, se iveşte ceva care să-i dea de lucru? Ce simplu e pentru Claudiu! Cheamă un instalator; cine o să facă ordine şi curăţenie după aceea, se ştie.
Ei, acum era momentul să vadă dacă Miruna este dispusă să ajute cu ceva; că în afară de nenumărate talente nu le-a arătat nimic până acum.
Unde putea fi fata asta? Uite cum şi-a lăsat şevaletul în soare! N-a strâns şi ea o ceaşcă, a lăsat vraişte totul. Şi unde-o fi Andrei?
-Irina! Am rezolvat. Dinu a spus că trimite doi băieţi mâine la prima oră. Ştii ce mă bucură?
-Sunt foarte curioasă.
-Dincolo, în pensiune n-a ieşit nimic; fosa fiind comună, ne puteam aştepta şi la asta. Aşa! Verifică-ţi mesajele; am auzit când a intrat unul nou. Mă uit şi eu un pic la meci, te superi?
-Doamne fereşte! Cum aş putea să fac una ca asta? Care a intrat încălţat la mine în birou?
-Eu, nu; sunt în papuci, mă vezi… mă duc, c-a marcat Argeşu.
-Claudiu! Uite ce zice mailul ăsta: Avem o rezervare! Trei familii, zece persoane, de joi până luni.
-Poftim, ziceai că n-o să vină. Trebuie să ne mişcăm rapid, să terminăm cu baia în patru zile. Aoleu, cât am de lucru!
-Da, iar eu am şi mai mult de atât. În consecinţă, te rog demonstrează-mi că Miruna e aici ca să ne ajute.
-Stai liniştită, că-i spun. N-ai decât s-o transformi în Cenuşăreasa, dacă vrei. Unde-or fi copiii ăştia? Că eu nu mai apuc să văd niciun meci…

-Miruna, tu eşti?
-Ce faci aici, Andrei?
-Nimic.
-De ce plângi?Ai păţit ceva?
-Mi-a murit iepuraşul.
-De ce?
-Nu ştiu. Poate a mâncat lucernă udă.
-I-ai spus lui tata?
-Da, s-a dus să-l îngroape.
-Şi nu te-ai dus cu el?
-Nu.
-Trebuie să te obişnuieşti cu moartea, Andrei. Nu te întrista când cineva moare. Sufletul său intră în Sinele Universal.
-În ce?
-Eşti prea mic, nu pricepi. Am să-ţi spun altfel. Moartea nu e rea. Ai crezut că e rău să mori, dar nu e adevărat; sau ţi s-a spus că moartea e ca somnul. Nici asta nu e adevărat. Moartea e o altă parte a vieţii, e împlinirea ei. Prin moarte accedem la adevărata cunoaştere prin sufletul zeiţei.
-Ce zeiţă?
-Zeiţa Mamă.
-N-am auzit de ea.
-Când mori, te duci în braţele ei ca un copil în braţele mamei. Îţi mai este teamă de moarte acum? Ţi-e frică să mori?
-Eu n-o să mor. Când vine la mine, îi dau una!
-Toţi murim, Andrei. Chiar şi tu, doar că nu poţi înţelege deocamdată. Dacă ai şti ce bine e în braţele Zeiţei, ai vrea să mori.
-Mi-ar place să văd cum e pe acolo, adică să explorez, înţelegi, dar să mă întorc înapoi.
-E posibil şi acest lucru, dar numai pentru iniţiaţi.
-Ce sunt ăia?
-Nişte oameni deosebiţi care ştiu lucruri deosebite.
-Tu eşti aşa?
-Aproape.
-Mă înveţi şi pe mine?
-Vrei? Să nu spui la nimeni, auzi? Sst! Vine tata.
-Hai, copii, hai s-o ajutăm pe mama. Joi ne vin musafiri. Miruna, fă-te şi tu utilă.
-Iar s-a luat nevastă-ta de mine?
-Ai grijă la exprimare, domnişoară. Să păstrăm relaţiile amiabile, da? Implică-te şi tu puţin pe la bucătărie sau la curăţenie; oricum nu e mulţumită decât de ceea ce face ea însăşi şi te va da la o parte în scurt timp, aşa că n-o să ai ocazia să te speteşti.
-Claudiu! Claudiu!
-Ne-a reperat.
-Haideţi acasă!
-Mami, a murit iepuraşul!
-Vai, sărăcuţul, ce-o fi avut? Auzi, Andrei, am o treabă pentru tine.
-Stai, mami, să văd şi eu scorurile.
-Of, că şi tu eşti sămânţă de microb ca taică-tău. Dă-le-ncolo de meciuri şi du-te cu bicicleta până la tanti Lenuţa.
-Mă laşi cu bicicleta?
-Da. Du-te şi spune-i să păstreze ăia doi curcani, că-i cumpărăm noi, că ne vin turişti. Are baba telefon mobil şi pleacă cu el la sapă, da’ nu-l aude când îi sună în buzunar, „din cauza zgomotului de fond”.
-Mamă, pot să-mi iau o îngheţată?
-Da, mai ai bani?
-Are, că m-a bătut la ultima partidă de şah. Tu Irina, ce-o fi avut iepurele? Nu cumva e gripă aviară?
-Gripă aviară la iepuri?
-De ce nu? I se înnegriseră ochii complet. Nici nu l-am lăsat pe Andrei să-l vadă.
-Doamna Irina, pot să vă ajut cu ceva?
-Acum nu mai ai cu ce, că am strâns eu masa, am făcut curat în baia pe care a vizitat-o pisica imponderabilă, iar cina e deja gata.
-V-aţi gândit la un meniu pentru musafiri?
-Păi… ştiu şi eu… ciorbă de burtă, că mai am un pachet în congelator, fripturi, trebuie să fac nişte prăjituri de casă…aperitive multe…
-N-ar fi bine să gătiţi ceva în ton cu tema pensiunii? Ceva… mai special. De exemplu măduvioară prăjită cu sos roşu…ca sângele, fructe de mare cu pepene roşu, supă din ochi, limbi de gâscă cu sos tartar…
-Păianjeni pane şi greieri traşi în ciocolată. Foarte amuzant, Miruna, ce să-ţi spun. Doar că eu vreau ca vizitatorii să revină.
-Mamă! Nu-mi găsesc bicicleta!
-Cum aşa? Am văzut-o ieri lângă fântână. Claudiu! Doamne! Iarăşi e la meci.
N-au mai trecut ălea nouăzeci de minute?
-Ce e?
-Unde-i bicicleta lui Andrei?
-Trebuie să fie în şopru.
-Tati, acolo m-am dus de prima oară.
-Bine. Hai s-o căutăm. O să aflu rezultatele la jurnal deseară.
-Ştiţi, doamna Irina, eu cred că cei care vin aici, o fac tocmai pentru că vor ceva inedit. Dacă-i primiţi cu ciorbă de burtă ca la toate motelurile din drum, se vor simţi frustraţi, îşi vor zice c-au dat banii degeaba.
-Şi ce-ai vrea, Miruna? Să mă îmbrac în negru ca tine, să-mi machiez nişte cearcăne emo şi să le gătesc sepie cu ananas? O să avem succes atunci? Sau poate ar fi interesant să-l deghizăm pe Claudiu în stafie?
-Eu nu sunt emo, dacă asta aţi vrut să sugeraţi. Eu port stilul gothic.
-O.K. Mâine să vii să mă ajuţi la sarmale. Apoi să vedem ce mai este de făcut prin pensiune.
-Dragă, nu găsesc bicicleta băiatului.
-Cine putea să o ia de ieri până azi? Ieri am văzut-o eu la poartă, lângă fântână.
-Nu-mi amintesc să fii venit cineva la noi de ieri până azi.
-Ba da. Poştaşul.
-Mamă, poştaşul mi-a luat bicicleta?
-Nu ştiu, dragă. Te-ai jucat ieri cu vreun băiat? Eram în balcon şi te-am auzit vorbind cu cineva.
-A! Daa, era un băieţel… nu l-am mai întâlnit până acum. M-a întrebat dacă am văzut-o pe maică-sa. Cred că n-a avut ocazia să se dea vreodată pe o bicicletă, că se uita foarte curios la a mea.
-Păi el o fi luat-o. Nu te mai duce nicăieri, încerc iar la telefon.
-Doamna Irina, era să uit! Am adus de la vecina din vale nişte tuberoze. Le-am scos cu mult pământ, sunt în roabă; pot să le plantez în grădină?
-Ce repede te-ai împrietenit cu vecinii! Pune-le la umbră şi nu pe gazon. Găseşti hârleţul în magazie. Claudiu! Iar ai dispărut?
-Fii liniştită, că nu stau degeaba! Am vorbit cu Stelică a lu’ Speriatu să aducă încă doi lăutari pentru vineri. Pentru sâmbătă dimineaţa am tocmit şareta ca să plimbe oamenii pe la muzeu, măcar că nu ştiu cum îi înghesuie pe toţi…
-Bine, dragule, văd că funcţionezi. Ar fi frumos şi-un foc de tabără. Eu mă duc la bucătărie să încep. Poţi să-i comunici Mirunei că aceste momente nu sunt cele mai potrivite pentru grădinărit şi că i-aş fi recunoscătoare dacă s-ar ocupa cu alesul frunzelor de viţă pentru sărmăluţe?
-Sigur, iubito.

Nimic nu se compara cu o dimineaţă de iunie la ţară. Ea, Irina, era năsută şi educată la oraş; iubea asfaltul, sesiunile de shopping şi animaţia. Nu crezuse niciodată că se va îndrăgosti atât de repede şi de iremediabil de natură.
Iată ce răsărit măreţ! Ce aer curat! Mii de păsări cântătoare s-au trezit în pădure.
Iar ea trebuia să intre în bucătărie. Îşi va face o cafea mare, pentru curaj. Astăzi veneau instalatorii; apoi Claudiu va merge în oraş pentru aprovizionare ( să nu uite de sucul de fructe!); va merge la oraş fără Miruna… mai avea de copt două tăvi de prăjituri, timp în care fata va şterge praful în camerele pensiunii. Să vedem, o să facă şi treaba asta tot în rochie neagră?
-Claudiu, hai, sus! Că imediat apar băieţii. În caz că e nevoie, tu mai ai ceva soluţie de lipit ţevile?
-Poxilină. Este cafea făcută? Copiii s-au trezit?
-Andrei se uită la televizor, dar nu ştiu nimic despre Miruna. Poate e prea devreme pentru ea.
-Tati! Pe Discovery am văzut un ligru. Ştii ce e ăla?
-Nici nu vreau să aflu, Andrei.
-Mamă, azi-noapte mieuna o pisică în baie.
-E pisica din imaginaţia lui taică-tău.
-Mami, da’ ce face Miruna pe pajişte?
-Claudiu, vino un pic s-o vezi pe fiică-ta; instalatorii ar putea intra la idei dac-ar vedea-o în cămaşă de noapte practicând yoga.
-Miruna, vino, tată, în casă! Ce faci acolo dezbrăcată?
-Nu te-aude, tati.
-E-n transă, Claudiu, las-o. Dac-o vede, poate se hotărăşte vecina Mărioara să se mute la bloc.
-Miruna, vino sus, n-auzi?!
-Uu! Acum cred c-ai supărat-o. Vine. Sper să nu trântească uşa la intrare.
-Ce e, tată? M-ai întrerupt exact când rosteam cele nouă mantre ale marii invocări.
-Miruna, cred că ţi-am explicat ce înseamnă pericolul sectelor.
-Nu e nicio sectă, eu sunt adeptă a religiei wicca.
-A! În cazul ăsta, m-am liniştit! Maică-ta ştie?
-Ea a trecut prima la wicca, convertită de Hans. Apoi m-au iluminat şi pe mine.
-Hans…
-E soţul lui mama.
-Practicaţi sacrificii umane?
-Nu fi absurd! Noi suntem protectorii Pământului.
-Iertaţi-mă că întrerup o discuţie de asemenea profunzime spirituală, dar n-aţi vrea să trăim aceste revelaţii mai târziu, că tocmai au intrat instalatorii pe poartă…
Poate că în sfârşit Claudiu va deschide ochii! Atâta încredere avea în fetiţa asta a lui! Cine ştie ce alte secretuţe bine păzite mai are…
A! oare chiar era necesar să mai intre muncitorii în baie? Ea făcuse curat. Cum pot muncitorii să găsească noroi când n-a mai plouat de-o săptămână? Mai exista o lege a lui Murphy neînregistrată: cei cărora nu le poţi cere să se descalţe, au întotdeauna încălţămintea plină de noroi. E axiomă. A trebuit să vină să constate singur ceea ce oricum i se spusese: şi anume că cea mai timidă picătură de apă face sifonul să se reverse. O fi mulţumit acum? Bineînţeles că la căminul de jos trebuie săpat, dar nu puteau începe fără să facă puţină mizerie şi aici, nu?
-Miruna, azi mizez pe ajutorul tău. Dacă mantrele pot să aştepte, aş vrea să verifici în pensiune cameră cu cameră, să fie totul perfect, băile să strălucească, să fie flori în camere, să funcţioneze toate televizoarele, să…
-Irina, ne mai trebuie un târnăcop. Pământul e tare ca piatra.
-Şefule! Cereţi şi o bere la doamna! Că ne-am uscat aici.
-Berea la sfârşit, că nici n-a dat căldura ca lumea. Şi săpaţi mai cu nădejde.
-Aoleo! Cucoană, e tare ca sarcofagu de la Cernobâl, zău!
-Daţi-ne o bere să ne întărim, că dacă nu, eu nu mai pot, aşa pe uscat.
-Cred că Dinu ne-a trimis două lehuze din concediu de maternitate, nu doi bărbaţi. Săpaţi de jumătate de oră şi nu se cunoaşte.
-Auzi, doamnă, dacă nevastă-mea m-ar canoni atâta până să beau o bere…
-Claudiu, am spus nu.
-Lasă dragă! Hai băieţi dintr-o sorbitură, că e bere scumpă. Şi arătaţi-mi ce puteţi, că dacă se face cald…
-Ce trozni aşa, măi frate-mio? Parcă se lovi târnăcopu în ceva.
-Claudiu, dacă ăştia sparg ţeava…
-Ştiu care sunt consecinţele. Vezi, Ionele, peste ce ai dat.
-Pfui! Da ce pute!
-E ţeava, bă, că iote ce mâzgă neagră curge.
-Ce-ai, bre, că tu dăduşi în partea aia.
-Staţi, nu vă certaţi, măi băieţi. Luaţi lopeţile acum şi daţi uşor…
-Ţeava e şefule, ietă capătu.
-Bă, Vasile, eşti prost. Îndoitura aia n-are cum să fie ţeava de scurgere.
-E o ţeavă de metal, dar e prea mică. Trageţi-o afară dacă se poate, că vă încurcă. Bine că nu e ţeava!
-Ce noroi negru iasă! Ne facem ca porcii, şefule. Să ne lase şi pe noi doamna la baie să ne spălăm la urmă.
-Ce naiba e asta? Ce e aşa de mare?
-Bă, Ioane, să n-am noroc! Găsişi o bicicletă!
-Şefule, ce gaură e acolo de încăpu troleu ăsta în ea?
-O bicicletă?

TREI

-Ruginitura asta vreţi să spuneţi că e o bicicletă?
-Ietă, şefule ghidonu cu sonericiu… erea o bicicletă mică, fără bară, da’ are lanţ, ietă, bă! Are şi pompă, fir-aş al năibii!
-Nu-mi vine să cred. De câţi ani o fi în pământ de s-a construit casa pe ea? Da acolo, în groapă ce mai e?
-Ălea e spiţele, să mor io!
-Claudiu! A pornit apa! S-a desfundat!
-Irina, băieţii ar vrea să se spele…
-Doamne sfinte! Ce s-a întâmplat aici? Aţi găsit petrol? Şi ce e mizeria aia pe care aţi scos-o afară?
-O bicicletă veche. Zici că s-a desfundat canalu? Foarte curios! Noi n-am găsit racordurile. Auzi, se pot spăla şi ei puţin la baie?
-Nu. Dă drumu la furtun şi curăţaţi şi aleea, dar mai înainte sper că astupaţi la loc, da?
-Doamnă, ce-aveţi aicea? Groapa asta-i mai adâncă de doi metri!
-Nu ştiu şi nu-mi place. Astupaţi-o la loc. Aici ni s-a spus că este căminul de apă.
-Andrei, tată, desfăşoară furtunul şi dă drumu la robinet când îţi zic eu.
-Gata, tati!
-Poţi să deschizi apa. Hai să vedem ce-am descoperit aici. O fi bicicleta lui Hamurabi.
-Bine, Claudiu, astea sunt priorităţile tale; stai să cureţi mizeria aia în loc să faci ordine pe alee!
-Lasă-mă, dragă. Până nu astupă băieţii gaura, n-are rost să fac curat. Chestia asta e interesantă. Cum a ajuns sub casă? Îţi dai seama ce veche trebuie să fie?
-Tăticule, ce e ăsta?
-Nu mai pune mâna, Andrei. Mai bine vino cu mine la bucătărie să vedem dacă s-a copt prăjitura.
-Mama are dreptate, nu pune mâna, e murdar. E un cauciuc. Vezi ce tocit este?
-E o bicicletă la fel cu a mea.
-Seamănă, dar pe vremea când a fost asta îngropată aici, nu prea cred că exista marca ta de bicicletă.
-Uite că are şi buzunăraş pentru scule în spatele şeii, vezi tati?
-Şefule, or fi cocoşei de aur acolo, ia caută!
-Da, parcă e ceva. Fantastic! O cheie şi…cred că-s nişte acte. Nu înţeleg… e numele meu.
-Of, Claudiu, dă-mi să văd eu! Ăsta e permisul tău de pescuit. Ce naiba!
-Tată, asta-i bicicleta mea! Tu ai pus permisu acolo când am fost la Topolog, mai ştii?
-E imposibil. Cum să ajungă aici?
-Vrei să spui că asta-i bicicleta copilului după ce am dat atâţia bani pe ea?
-Irina, în ce fel putea să ajungă sub pământ? E bicicleta lui Andrei, acum o recunosc. Zici c-ai văzut-o ieri. De ieri până azi a fost îngropată şi-a ruginit cât în cincizeci de ani!
-Şi cineva s-a dat cu ea, până i-a tocit cauciucurile, da’ de ce i-a rupt lanţul? Mamă, îmi cumperi altă bicicletă?
-Măi băieţaş, dă furtunu ăla încoace să ne spălăm, că pierdem autobuzu.
-Irina, mai adu câte o bere. Ioane, Vasile cât vă datorez?
-Andrei, vino imediat la bucătărie! Lasă-l pe taică-tău să se minuneze, că ştiu eu mai bine! Stai aici şi mă ajuţi, iar pe Miruna te rog s-o ocoleşti.
Ia uite! Era să ardă ultima tavă de blat pentru glumele prostovanei ăleia. Dacă astea se mai puteau numi „glume”. Auzi tu! Să îngroape bicicleta băiatului. Nu, acum să nu îndrăznească să-i mai ţină partea, că iasă urât. Cel mai bine ar fi s-o trimită acasă.
-Irina! Unde sunteţi?
-La cratiţă, acolo-i locul femeii!
-Ce s-a mai întâmplat? De ce nu eşti şi tu mai bine dispusă?
-Bine dispusă, ce să-ţi spun! Aş avea toate motivele, aşa-i? Ce dacă s-a dus pe apa sâmbetei o bicicletă nou-nouţă şi cam scumpă…
-Sincer, chestia cu bicicleta am încercat s-o dau la spate, simt că mă apucă piticii când mă gândesc! Este inexplicabil cum s-a putut să ajungă acolo… iar groapa aia de sub casă îmi dă fiori.
-Ştii ceva? Mie-mi dă fiori fiică-ta.
-Nu văd ca legătură are Miruna cu…
-Nici nu speram să vezi. Pentru cultura ta generală, ţin să te informez că ieri s-a ocupat de grădinărit; îţi aminteşti?
-Bine, şi?
-Şi! E destul de clar c-a mai făcut una din micile ei glume.
-Fata mea, tu crezi că Miruna ar fi fost în stare să spargă pământul acela bătătorit, să facă o groapă atât de adâncă încât să încapă bicicleta, iar apoi să cureţe totul fără ca cineva dintre noi să observe? Zău, Irina, mă dezamăgeşti!
-Te dezamăgesc sau nu, e singura explicaţie logică. Şi mă bucur că fiică-ta nu te poate dezamăgi niciodată.
-Miruna. O cheamă Miruna; încearcă măcar să-i spui pe nume.
-Ops! Mi se pare că am nimerit într-o discuţie conjugală. Era vorba de mine sau mi s-a părut?
-Miruna, tatăl tău îţi subestimează simţul umorului şi contestă faptul că tu ai fi îngropat bicicleta.
-Ce să fac?
-Hai, că n-aveai cum să uiţi de ieri până azi! Ai îngropat bicicleta lui Andrei. Constat că ai şi talente de actriţă…
-Dacă aş deveni vreodată actriţă, sper să am un public mai inteligent.
-O! Dăm şi replici spontane. Auzi, Claudiu?
-Miruna, tată, spune frumos, ştii ce s-a întâmplat de-a ajuns bicicleta în groapă?
-Nu, tată, ai cuvântul meu, nu am habar. Nici nu ştiu despre ce vorbiţi.
-Doamna Irinaaa! Doamna Irinaaa!
-Vezi c-a venit tanti Lenuţa cu păsările, Claudiu. Adu-mi nişte bani din dulap şi pleacă şi tu odată să cumperi ce mai trebuie, că te-apucă noaptea. Poftiţi, tanti, intraţi!
-Bună ziua la toată lumea. Ce faceţi, vin musafiri?
-Sâmbătă avem un grup, ne pregătim. Serviţi o prăjitură să-mi spuneţi dacă sunt bune.
-Mamă, asta puteam să-ţi zic şi eu…
-Tu primeşti după prânz, Andrei.
-Mersi, maică. Păi, de vin sâmbăta, se cheamă că munciţi şi de sărbători.
-Ce sărbătoare mai e?
-E Sânzienele. Da’ nu ştiam că aveţi aşa fată mare. Că n-am văzut-o pe la discotecă…
-Îmi pare bine. Mă numesc Miruna. Mergeţi la discotecă?
-Mă duc să am grije de nepoate, maică… E tinere şi nu ştiu că nu tot ce zboară se mănâncă. Bună cocă aţi frământat. Merge cu un vin, chiar şi cu o tărie.
-Vă dau un păhărel?
-Nu, că s-au dus zilele tinereţii când puteam să mă întăresc de dimineaţă cu o bere pân-a pleca la sapă, la ceape… Acu’ junghiu, tusea şi tensiunea, iar mai târziu, pardesiu de scânduri.
-Lasă, tanti, că mai e până la aia cu coasa. Uite banii şi mulţumesc că aţi adus curcanii gata jumuliţi.
-Maică, sfârşitu niminea nu şi-l poate şti. Când vine moartea, ia prunc sau unchiaş sau fată ca bobocu de floare, făr’ s-aleagă, aşa zice la psaltire. Gata, plecai, că se pune vipia. Hai, pa!
-La revedere!
-Doamna Irina, ştiţi că mi-a dat o idee bătrâna asta?
-De ce simt că mă tem de ideile tale?
-Am aflat de la bunici că pe 24 iunie se aprind focuri pe comori; am putea să organizăm o surpriză pentru oaspeţi, hm?
-Avem program artistic, dacă la asta te referi; vin nişte lăutari, Stelică Speriatu îi plimbă cu şareta, iar dacă au copii cuminţi, doamna Mărioara, vecina din vale, le spune poveşti până pleacă la culcare.
-Am putea obţine ceva de efect fără nici un ban, bănuiesc că nimeni nu vă ajută gratis… Gândiţi-vă că numele pensiunii e tocmai Hora Ielelor… Ielele sunt nişte spirite câmpeneşti, un soi de zâne puţin mai rele puse pe şotii care se leagă de oamenii prea curioşi…. Oho! Sâmbătă e chiar 24 iunie, Sânzienele! Îi putem plimba noaptea prin pădure, până găsesc un rotocol de iarbă pârjolită unde au jucat ielele…
-Miruna, mi-ai făcut capul calendar. Păstrează-ţi fanteziile pentru tine. Şi nu cred că zânele astea acceptă să ne facă reclamă lăsând prin apropiere rotocoale de iarbă arsă… Da’ ştiu că ai închipuiri, nu glumă!
-Vreau să mă implic, să ajut pensiunea asta a noastră să prospere, însă…
-Cum ai spus? A noastră? În ce fel eşti tu coproprietară aici?
-Tata a spus că e a lui Andrei şi-a mea…
-Claudiu face afirmaţii deplasate, pe care insist să nu le iei în considerare. Nu mai doresc ajutorul tău, poţi să faci ce pofteşti, du-te şi pictează.
-Am terminat tabloul, îmi pare rău că…
-Auzi motorul? E Claudiu. Din acest moment am încheiat orice discuţie.
-Irina! Veniţi să mă ajutaţi la sacoşe. Am portbagajul plin.
-Andrei, mamă, vezi că sună telefonul! Răspunde tu, vrei? Claudiu, iubirea mea, mai sunt ceva bani pe card?
-Mamă, vino repede! E un nene de la Bucureşti, vrea cu tine.
-Numai cu ea vrea să vorbească, i-auzi. Ce faci tu, Miruna, tată?
-Nu reuşesc să intru în graţiile lui nevastă-ta; a rămas la părerea că eu sunt inamicul public.
-Până se obişnuieşte şi ea cu tine, că nu e rea, da’ n-o mai lua şi tu de sus. Vezi că-n aia sunt sticle de vin, să nu se spargă!
-Pe loc repaus. Au contramandat venirea. Toţi. Măcar să fi avut bunul simţ s-o facă mai din timp! Ce dracu facem cu atâta mâncare? O să se strice tot.
-Ţi-am spus, măi femeie, că nu merge aşa? Trebuia să mă asculţi, să cerem un acont.
-Tată, am eu o propunere.





PATRU



-Nu te răţoii la mine, Claudiu, că nu sunt eu vinovată pentru proasta creştere a unor şmecheraşi de Bucureşti!
-Dar ţi-am spus că nu se procedează aşa. De la cei care vor rezervări se iau bani în avans, tocmai pentru a se evita astfel de situaţii. Însă ca de obicei, tu eşti mai deşteaptă şi faci cum te taie capu’; zi, tu, ce facem acum? Avem o tonă de mâncare, iar bani, ioc!
-Tată…
-Lasă-mă, Miruna! Încă n-am întâlnit o femeie cu simţ practic măcar la fel de dezvoltat cât al unei găini. Cum mai recuperăm cheltuielile? O să mă duc la muzeu să înjunghii toate patru roţile unui autocar, poate le va da prin minte excursioniştilor să se cazeze la noi…
-Tată, doamna Irina, am o soluţie.
-Ce e, dragă?
-Foştii mei colegi de liceu, de când au auzit că am o pensiune, doresc foarte mult să o viziteze, să facem un fel de întâlnire cu toată clasa, mai ales că e vorba de o pensiune horror…
-O auzi, Claudiu? Ea susţine că are o pensiune. De ce i-ai băgat în cap…
-Mă fata tatii, copiii de care spui, crezi că pot veni înainte să se strice sarmalele?
-Sigur. Dau nişte telefoane, trimit mail-uri, se rezolvă. Chiar dacă nu vin toţi douăzeci şi şapte, vor fi suficienţi ca să ne scoatem investiţia.


Ce mai putea să-i facă Mirunei? De ieri seară de când Claudiu îi dăduse mână liberă, preluase frâiele întregii afaceri: dădea telefoane şi aştepta confirmări, hotăra că la desert e nevoie neapărat de o salată de fructe cu frişcă, nu, muzica ambientală nu se potrivea atmosferei generale sau că trebuia o lumină mai intimă pe terasă în timpul nopţii…
A! Cum era să uite! Colegii ei nici măcar nu aveau să stea în camerele pensiunii, doreau terapie cu fân! Era fânarul măturat? Exista suficient fân? Ce i-ar mai fi spus ea despre colegii ăştia ai ei care au poftă de dormit în fân… Dar ce poţi să zici? Nu e Miruna salvatoarea tuturor? Claudiu leagă coceni de porumb sub formă de…păpuşi?...momâi?... nu, n-au nicio formă, dar par nişte arătări după ce Andrei le înveleşte în cearşafuri albe. Sunt amplasate din loc în loc prin pădure, pe ea s-o scutească, e doar o prostie adolescentină!
Aveau gaz lampant? La ce era necesar? Ca să ardă un cerc de iarbă unde au jucat ielele… Până la urmă, mai ştii? Tinerii ăştia infantili din ziua de azi, s-ar putea să guste toate farafastâcurile astea…
-Doamna Irina, am văzut că aveţi levănţică… Înveliţi câteva bucheţele în tifon ca să le ducă tati în fânar, ştiţi, pentru parfum. Eu dau o fugă până la biserică…
-E nevoie de ajutor divin?
-Întotdeauna este. Acum însă vreau lumânări. Ne trebuie multe lumânări. Aţi putea vorbi cu lăutarii să vină un piculeţ mai târziu? La început vom asculta altceva; băieţilor încă le mai place heavy-metal. Totuşi, la recepţie îi primim cu November Rain…sau…Where the wild roses grow?
-O să te rog să fii atentă cu lumânările, mai ales după ce băieţii mai beau ceva. Iar cu muzica, heavy-metal o să-mi pară o simfonie, nu mă sperie nimic în afară de manele.
Uite-o cum zboară pe drum în jos cu rochia neagră fluturând. Punctele info din sat erau cu siguranţă deja la curent în legătură cu apariţia în zonă a acestei domnişoare mereu în negru, cu ochii învineţiţi şi cu zdrăngănele la gât. Doar trecuseră douăzeci şi patru de ore de când o cunoscuse tanti Lenuţa…. Timp suficient pentru ca ştirea să rezoneze. Ce zi era azi ? Vineri? Precis erau câteva babe pioase la biserică; Domnul să le apere, că subiectele fierbinţi nu aveau să le lipsească. Levănţică. Aha! Vinul trebuia pus la rece. Ce mai era? Ce mai era?
-Andrei, puiule, vrei tu s-o ajuţi pe mami?
-Tata a terminat de ascuns ielele prin pădure! Ce-o să mai râd când o să se sperie musafirii!
-Nu. N-o să râzi, pentru că nu vei fi acolo. După părerea mea, treaba asta e o tâmpenie. Ne vom trezi că avem de plătit daune vreunei babe care face infarct.
-E o glumă, mamă, de ce nu poţi şi tu să te distrezi?
-De-aia. Vreau să cobori în pivniţă; vei găsi pe masă mai multe sticle de vin; le iei cu grijă şi le bagi în frigiderul pentru băuturi. Ai înţeles? Pot avea încredere în tine?
-O.K.
-Irina! Eu sunt gata. Miruna zicea că s-ar putea să nu mai fie nevoie de Stelică. Ce e, de ce nu vorbeşti cu mine?
-Miruna în sus, Miruna în jos, m-am săturat. Când pleacă seria asta de turişti, o să avem o discuţie în urma căreia va trebui să te decizi.
-M-am întors! Doamna Irina, nu ştiam că aveţi aşa biserică mare în sat.
-Eu nu sunt de aici, deci nu mă simt măgulită.
-M-a sunat Darius, zice c-au plecat din Vâlcea de zece minute. Tată, nu ne-am gândit unde îşi lasă maşinile, unii vin pe motociclete.
-Am presentimentul unei invazii barbare… Darius! Ce zici, Claudiu, de ce numele ăsta îmi evocă tancuri?
-Era bine să le fi spus să lase vehiculele trase pe dreapta de-a lungul aleii, aici e loc doar pentru patru maşini şi dacă urcă nu mai pot întoarce…
-Mamă!
-Ai terminat?
-Vino, că băiatul ăla care se uita la bicicleta mea e în pivniţă.
-Bravo! Ce să caute acolo? Cum a intrat?
-Ce zici, fecioraş ?
-Andrei, nu mai coborî şi tu pe scările astea. Du-te, Claudiu şi vezi despre ce este vorba. O fi intrat la furat.
-Doamna Irina, pivniţa asta îmi dă un sentiment ciudat. Am coborât într-o zi după o sticlă de apă minerală şi am avut înăuntru un sentiment apăsător, era ca un urlet îngheţat.
-Nu e nimeni jos. Ce zici, Andrei, c-ai văzut?
-Un copil. Un băiat un pic mai mic decât mine, cu părul galben, îmbrăcat în ceva murdar… Era speriat.
-Păi cum să nu vadă bietul de el bazaconii, după ce ascultă descrieri atât de plastice ca cea de adineauri… urlet îngheţat…
-Se aud claxoane afară!
-Tot urlete îngheţate. Înseamnă c-au sosit. Haideţi.
-Vă rog, lăsaţi-mă pe mine! Eu voi fi gazda, sunt prietenii mei.


-Irina, încă patru porţii de fleică şi trei cârnăciori.
-Claudiu, le-ai explicat că aceste consumaţii se plătesc separat, da?
-Stai liniştită, că ăştia au venit să spargă sume mari.
-Copii de bani gata, fir-ar mama lor!
-Nu neapărat. Uită-te bine la ei: asta-i toată floarea hackerilor din Vâlcea. Ce i-ar mai culege acum!
-Du-te nu mai sta că se sleieşte carnea. Andrei, fugi în cămară şi mai adu-mi un borcan de castraveciori.
-Doamna Irina, câtă şampanie avem?
-Vor şampanie deja?
-E ziua Indirei, face douăzeci de ani.
-Avem destulă, da’ o să-i coste. Care-i Indira?
-Fata înaltă cu păr şaten, lung.
-Aia nu e prietena băiatului blond?
-Da, e logodnica lui Lucian. Sunt drăguţi, nu-i aşa?
-Ea-i mai înaltă cu un cap decât el, nu se simt jenaţi?
-E la modă. Indira e fericită oricum, pentru că Lucian, care seamănă atât de bine cu Leonardo di Caprio, i-a acordat atenţie.
-Di Caprio? Cu nasul ăla borcănat?! S-avem pardon! Dar cine este lunganul brunet şi tălâmb?
-Oho! Cristi. Bunică-său e fost colonel de securitate. Nici eu nu-l suport, e un sadic, a vrut să dea cu maşina peste o pisică.
-Pui de nemernic… Iar cel drăguţ? Cel cu tricou verde?
-Acela este Vicenţiu. Vi se pare simpatic? Să ştiţi că el este adevăratul hacker, el i-a învăţat pe ceilalţi cum să procedeze, iar pentru asta, primeşte un procent… Îi plătesc inteligenţa; el nu se riscă.
-Mi se pare că-ţi place.
-A, nu! Dar îl comparam cu prostuţii aceştia care se cred cine ştie ce…
-Aşa se cred toţi bărbaţii, fii sigură, chiar dacă n-o mărturisesc sau nu se vede… secretul e să le cultivi acest orgoliu şi atunci ei vor face tot ce pofteşti…
-Irina, haideţi dragă cu şampania, e ziua fetii!
-Doamna Irina, caviar?
-Era să zic ceva! Suntem pensiune, nu restaurant. Daţi-le nişte pişcoturi, că merg cu şampanie. Andrei, ţi-am spus să-i laşi în pace pe invitaţi, nu-i deranja. Plus de asta au un vocabular… că-mi vine să fac biip, biip.
-Mamă, domnul acela bătrân, cu pălărie, a întrebat de ciuperci.
-Care domn? Claudiu, a mai venit cineva?
-Nu. N-am văzut pe nimeni. O fi cineva din sat.
-Nu, tată, era îmbrăcat frumos, nu ca ţăranii; şi vorbea altfel. A mai zis ceva
de-un conac, nu mai ştiu… Zicea că e cu una Mioara…
-Du-te Claudiu, o fi vreun turist care a venit la muzeu şi s-a rătăcit. Miruna! Cupele de şampanie!


-Miruna! Hai, fată, să ciocneşti cu mine! Las-o pe maică-ta că se descurcă, o ajută şi-ăla micu.
-Ţi-am spus că nu e mama.
-Care-i diferenţa? Nişte babaci cu ochelari de cal. Ţi-am zis ce mi-a povestit Andra? Oau! Trebuie să-i dai în cărţile de tarot.
-Indira, la mulţi ani! Eu nu mă ocup cu tarotul.
-Ce-ai dragă, nu te lăudai că eşti vrăjitoare?
-Bodi, să declari tu de faţă cu toată lumea, care din noi a reuşit mişcarea cea mai tare pe luna asta!
-Dă-te, bă-n puii mei şi mai slăbeşte-mă.
-Indira, ia-l pe Lucian deoparte că până la urmă se bate cu Adi.
-Băi, gealaţilor, potoliţi-vă că vă babardesc!
-Lucian, vino cu mine, e ziua mea şi nu-mi dai nicio atenţie.
-Liviu, nu mai încinge şi tu spiritele, te rog.
-Miruna, domniţa inimii mele, de ce nu vrei tu deloc să mă iubeşti?
-Deci Bodi şi cu ceilalţi care nu recunoaşteţi asul să vă păziţi. Vă sparg, vă-ndoi, auziţi, mă?
-Vicenţiu, te rog mult, vrei să-l duci tu pe Adi la culcare? De tine ascultă întotdeauna. Gata, prieteni! Dacă vreţi să ştiţi ceva despre locurile unde sunteţi acum, veniţi lângă foc. Nea Florea ne va spune nişte întâmplări ciudate petrecute pe-aici.
-Miruna, sper că nu ţine mult programu’ moşului, că am alergie la chestii naşparlii.
-Lili, dacă eşti dornică exclusiv de mondenităţi, îţi garantez c-o să te plictisească.
-Fato! Nu mai fi aşa ţepoasă, ce naiba! Ţie-ţi place chestiile astea de groază, da ştii că eu mă sperii… şi dacă mă sperii, fac urât, da?
-Lili, n-o mai freca pe Miruna. Dacă nu-ţi place, du-te la Adi sus şi vezi de ce mai e în stare.
-Hop şi tu! E ziua ta şi trebuie să mă port frumos cu tine, da’ mâine…
-Hei, maimuţelor, linişte că n-aud prelegerea.
-Zi, nea Floreo!
-De, taică, e multe de zis cu ziua de azi. Că Sânzienele e sărbătoare mare, naşterea Botezătorului; numa’ că tot la data de azi se petrec lucrături sataniceşti. Întâi că lucesc flăcări pe comori. Unde e aur, joacă văpaia s-atragă lăcomia din om. Cine se duce cu dorinţa să să-nbogăţască, îi ia necuratu’ sufletu’. Ş-apăi se zice că pe-acilea pe la noi zace scufundată o comoară veche. Bănet mult, galbini blestemaţi că cine i-o căutat, şi-o râs Ăl cu coarne de el.
Bătrânii povesteau că-n locurile noastre, pe-unde e acu lunca erea mlaştini înşelătoare şi numa’ însoţiţi de călăuză se putea trece din splai în splai. Drumu târgoveţilor şerpuia mai pe la deal o ţârică şi o ţinea până la Vărzaru, de unde la dreapta apucai spre Curtea de Argeş şi la stânga spre Râmnic.
-Miruna, sunt aşa de speriat că-mi tremură chiloţii!
-Nea Floreo, zi-ne de comoară.
-De, cu comoara povesteau bătrânii pe la clăci cum că un boier ar fi aruncat-o în mlaştină ca să n-o apuce turcii… Veniseră năvălitorii pe văi în sus, da’ ai noştri aflaseră de la iscoade şi-au apucat să aburce sipetele în rădvane; au luat pământu în copitele cailor, însă turcu nu-i slăbea. Au ajuns pe aci prin părţile nostre şi simţeau răsuflarea păgânilor în ceafă. Ereau răi ca hienile, taică, că ereau ai lui paşa Pazvante, poate aţi auzit de iel. Ş-atunci, boier Negoescu o aruncat în mlaştină greutatea, tot bănetu, toate giuvaericalile, cu gând că le-o scoate când s-o ogoi năpasta… N-avea a le mai găsi vreodată… Şalvaragiii, când or ginit că auru o rămas pe loc, s-au aruncat în ape să-l scape. Nu ştiau că sunt smârcuri adânci şi flămânde… Au pierit înghiţiţi cu cai cu tot.
Multă lume o încercat să afle comoara ani la rând; or vinit domni de la capitală şi-or secat mlaştinile, da’ o fost degeaba. Doi muncitori au dat ortu’ popii atunci, unu înecat, altul strivit de-o maşinărie.
În tinereţile mele, unu Petre s-o lăudat la cârciumă c-a găsit aur şi-a descoperit unde-i locu de taină. Nu l-o luat nimini în samă, da’ nebunu o scos de la brâu câţiva galbini, ştiţi dumneavoastră, scuzi împărăteşti, taleri vechi. Pă loc s-or holbat ochii la tăţi şi parcă s-or trezit din beţie. S-au rugat de Petre cu ceru şi pământu să le spuie unde e locu ieczact unde i-o aflat, de iel s-o ţinut tare. Până nu l-or îmbătat bine, n-o zis. Apăi şi-o dat drumu la limbă. Au plecat, taică, beţivanii cu hârleţe şi sape la râu. Ce să facă pe-ntunericimea aia? Or aşteptat să s-arate zorile, numai că la lumina zilei l-or văzut pe Niţă înecat mai la vale, căzuse în bulboană, iară Petre amuţise, nu mai putea agrăi neam. De-atunci îi rămase numele Mutu.
-Miruna, dă-l forward pe moş, că astea-s poveşti de-adormit copiii.
-Nea Florea, care-i treaba cu ielele?
-Ehe, drăguţa mea, ielile pocesc bărbaţii de se uită la ele. Sunt arătări cu trup de muiere tineră şi cam goluţă, să mă iertaţi. Zboară prin văzduh şi cântă, de-aia le mai zice împărătesele văzduhului; le place să joace hora prin grădini, şi lasă iarba pârjolită, că aia-i hora morţii. Beau apă din fântâni şi zboară pe poieni. Zicea unu Culaie al popii c-a zburat cu ielele, că l-au purtat prin păduri nevăzute de om, da’ asta-i minciună, că nu scapă nimeni întreg din mâinile lor dac-apucă a le zări.
-Dacă spunea poveşti de-astea, probabil nici nu era întreg…
-Darius!
-Ielelor le place aci, în locurile noastre, că tare-i adânc codru Gruilor; şi Ceauşescu venea aci la vânătore, eream mândri că oprea la noi… Da’ au o uşă care dă p-ailaltă lume şi dacă trece careva prin ea făr’ să vreie, nu se mai întoarce în veci. Erea o muiere, una Leana, care doar c-o văst uşa deschisă ş-o rămas surdo-mută pentru tăt restu vieţii; Leana aia de i-o dat cu sapa în cap lu’ Anişoara lu’ Vasile, poate c-o ştiţi domnişoara Miruna…
-Nea Florea, mulţumim pentru poveste, serviţi o cupă de şampanie…
-Taică, un vinişor de mi-i da, l-oi bea, da’ nu şampanie, că-mi face dureri de cap. Hai, sănătate la tătă lumea!
-M-am plictisit de moarte!
-Mihăiţă, Dariuse, ia-ncălziţi, mă, damele că s-au plictisit, auzi?
-Miruna, daţi drumu la muzică, mai dansăm.
-Dragilor, nu preferaţi să ascultaţi cântecul ielelor? Ce-aţi zice de o mică drumeţie pe întuneric, prin pădure? Hm? Apoi ne întoarcem şi tăiem tortul.
-Super extra tare!
-Tu fată, vrei să fac infarct, tu?
-Lili, n-ai decât să stai aici.
-Haideţi, despărţiţi-vă pe perechi, că e mai palpitant, măi fraţilor!
-Mama mea, ce beznă!
-Miruna, tu nu vii?
-Nu, rămân cu Lili; vreau să văd dacă mai au nevoie de mine la bucătărie.

-Miruna, mai este apă caldă la ora asta? Aş face un duş.
-Nu e decât unu noaptea, de ce n-ar fi? Du-te liniştită. Andrei, nu te-ai culcat?
-Taci, că mama nu ştie, am sărit pe fereastră.
-Vai de mine, eşti tare năzdrăvan!
-Îi auzi cum ţipă? Se sperie de ielele făcute de noi…
-Se joacă, nu sunt speriaţi cu adevărat, Andrei. Fuga la culcare! Doamna Irina o să se supere pe mine dacă află că ţi-am ţinut partea.
-Hii! Acum chiar s-a speriat o fată. Şi-au dat seama şi ceilalţi. Auzi cum o caută?
-Andrei, te rog du-te sus. Eu iau o lanternă să le ies înainte. Ţipătul ăsta sigur l-a auzit şi maică-ta. Vrei să te găsească aici?
-Miruna! Aici, Miruna!

-Ce s-a întâmplat? Indira, de ce plângi?
-Vreau să plec de aici. Nu mi-a plăcut de la bun început locul acesta.
-Termină, dragă, ne strici cheful la toţi.
-Nu mai stau aici. Lucian, vreau să mă duci acasă.
-Ce-ai, fă, ai căpiat? Am venit să ne distrăm şi tu te isterizezi? A fost o joacă, ce dracu!
-Nu pricepeţi că am văzut…
-Ce-ai putut să vezi? Nişte coceni înveliţi în pânză albă. Foarte mişto, Miruna.
-Nu! Am văzut ceva rău, foarte rău.
-Ai văzut-o pe mă-ta.
-Lucian, nu vorbi aşa cu ea, este îngrozită, e clar.
-Ce, bă Dariuse, crezi că e prima oară când se isterizează? Asta are sindromu ăla… ştii tu.
-De ce plânge domnişoara?
-S-a speriat. Doamna Irina, nouă ne-a plăcut, a fost distractiv, dar ea… să nu fi băut un pic mai mult…
-Aşa, deşteptule, acum mă faci şi beţivă.
-Indira, stai jos aici pe şezlong. Îţi aduc un ceai de tei.
-Nu doamna Irina, nu vă deranjaţi. Eu plec acasă. Lucian, vreau acum.
-Bă, vede c-am deschis o bere, nu că acum pe loc.
-Ce, ce e pe mine? Ia-le de pe mine!
-Ho, şezi blând, nebuno! Sunt furnici. Te-ai aşezat fix într-un muşuroi, ce naiba.
-Fiţi atenţi ce de furnici! Sunt enorme!
-Ia-le de pe mine!
-S-au urcat pe tine de pe tulpina părului.
-Lucian, e ziua ei, nu-i vorbi urât.
-Dă-o, mă-ncolo, că prea e nu ştiu cum! Mor când văd atâtea fiţe!
-Luaţi-le de pe mine odată!
-Gata, fato, le omor, uite. În loc să beau o bere liniştit, le-o dau lor. Na, beţi fir-aţi ale dracu! Le calc şi-n picioare, eşti mulţumită?
-Vreau să plec acasă!
-Te duc, da’ e ultima dată când mai dai ochii cu mine. Miruna, pe unde o iau să ajung mai repede la oraş?
-Stai să-l întreb pe tata.
-Cine pleacă atât de curând? Nu v-a plăcut la noi?
-Domnu Claudiu, îmi pare rău, trebuie s-o duc acasă pe Indira, ea e o fată mai specială şi îi place să se afle în centrul atenţiei…
-Păi… bine. Sunteţi cu motocicleta? Atunci o puteţi lua peste deal, pe la Gâltofani, treceţi prin pădure şi ieşiţi direct la Budeşti, la doi kilometri de oraş. Da’ să plecaţi aşa, noaptea… Domnişoara Indira, sunteţi sigură că n-aţi prefera să vă culcaţi acum?
-Vreau acasă şi-ar fi bine să plecaţi toţi cât mai puteţi.




CINCI



În sfârşit, linişte! Deşi fuseseră doar trei zile la mijloc, ajunsese să creadă că n-o să mai scape niciodată de „încă trei porţii, te rog”, hard rock şi fiţe. E adevărat că încasările erau şi ele pe măsura efortului, însă acum urma curăţenia; n-avea rost să mai comenteze despre ceea ce găsise prin fânar… sau că în camerele pensiunii se fumase, iar dozele goale de bere îşi aflaseră un loc discret după un dulap… Bine că maşinile plecaseră, motocicletele cu motoare ca de avion nu mai împrăştiau aşchii de sunete iritante şi pacea coborâse din nou peste sat.
-Hei! Răspundeţi careva la telefon! Claudiu! Miruna! Nu e nimeni pe aici? Sunteţi fantastici! Trebuie să mă cobor eu de sus ca să răspund. Vin, uite că vin! Alo! Da, pensiunea Hora Ielelor suntem. Bună ziua. Da, sigur, doar eu sunt gazda. Indira? Mi se pare că a plecat un pic mai devreme… de fapt, a plecat din prima seară… era ziua ei de naştere, ştiu. Da, cu un băiat pe nume Lucian. Spuneau că vor să ajungă la oraş… eu am zis că pleacă, pentru că se ciondăniseră aşa,
în glumă, nu, nu era nimic serios! Şi ei ca tinerii, doamnă, se ceartă ca să se împace după aceea. Probabil s-au oprit undeva. Dacă aflu ceva vă sunăm, da mi-am notat numărul. Numai bine vă doresc!
-Doamna Irina, m-aţi chemat?
-Da. Era mama Indirei la telefon. Fata aia şi cu Lucian n-au ajuns încă acasă, iar biata maică-sa îşi face griji. Poate tu ai fi ştiut să-i spui mai bine decât mine ce e cu ei.
-Habar nu am ce poate fi cu ei! Ştiu cât ştiţi şi dumneavoastră. Dacă stau să mă gândesc, Indira s-a purtat ciudat în seara aceea. Vreau să spun că dacă Lili ar fi avut asemenea toane, n-ar fi mirat pe nimeni, dar Indira e serioasă… nu ştiu ce să zic. Voiam de mai mult timp să vă întreb: cum v-a venit ideea asta cu pensiunea horror?
-Foarte simplu: ne-am gândit la bani.
-Adică aţi prins-o efectiv din aer?
-Când am vrut să cumpărăm casa, nişte vecine binevoitoare ne-au ţinut calea ca să ne informeze că nu e bine să ne investim banii aici; că e loc blestemat, că
s-au petrecut nişte lucruri urâte, chestii băbeşti, înţelegi. Lor le convenea să rămână locul pustiu ca să-şi pască vacile în voie. Claudiu a mirosit ce potenţial are zona, a tot făcut la calcule, după care am hotărât să profităm de fondurile europene şi să dezvoltăm o afacere de familie. Şi cum n-aveam de gând să creştem animale, am ales o pensiune. Muzeul memorial Nicolae Bălcescu mai atrage turişti în comună, locurile sunt frumoase, te-ai convins singură, deci nu ne rămânea decât să exploatăm filonul.
-Nu v-aţi închipuit că babele acelea ar fi putut avea dreptate?
-Sigur că da! Frankenstein doarme în fânar când nu e plin cu turişti, vampirul Lestat mai ia uneori masa cu noi, iar fantoma unui preot voo-doo e văzută adesea în nopţile fără lună. Ce zici, Miruna, nu ţi-e dor de mămica ta? Nu vrei să mai mergi puţin şi prin Germania? Că eu una m-am săturat de poveştile tale!
-Ba da. Văd că nu sunt dorită aici, cu toate că am visat să fim o familie.
-De ce n-ai vrea să formezi o familie fericită cu mămicuţa ta şi soţiorul ei? De ce neapărat cu noi?
-Nu ştiu. Îmi semănaţi mai mult.
-Îţi închipui că-ţi semănăm. Noi suntem oameni normali, Miruna. N-avem nici un chef de incursiunile tale în paranormal. Ori pe tine tocmai asta te atrage aici.
Te-ai înşelat însă.
-Da. Am să mă întorc la Vâlcea. Să nu uitaţi ce vă spun acum: în locul acesta este un puternic curent energetic negativ. Poate poveştile lui nea Florea nu sunt simple invenţii.
-Hai, lasă-mă. Iarăşi sună telefonul! Du-te tu şi răspunde. Sper să nu fie alţi turişti, că înnebunesc!

Doamne, ce insistentă putea fi fata asta! Se ţinea ca scaiul de ei, nu mai pomenise aşa ceva! Vroia cu orice preţ să moştenească pensiunea! Claudiu, el îi băgase în cap toate prostiile. Chiar! Unde era scumpul ei soţ? Se transmitea vreun meci astăzi?
-Cine era la telefon?
-Părinţii lui Lucian. Sunt foarte supăraţi, l-au dat dispărut. Au trecut mai mult de patruzeci şi opt de ore, poliţia îi caută.
-Eh, îşi fac de cap într-un motel, pe-undeva, asta-i tot. Mă duc să-l caut pe Claudiu. Am certitudinea că scumpul de el se eschivează de la curăţenie…
-Miruna, a plecat mama­?
-Unde eşti, Andrei?
-Aici!
-Aoleu, dac-ar şti maică-ta că-i mototoleşti hainele prin dulap…
-M-am ascuns să văd ce se întâmplă în cameră când nu e nimeni; pe-urmă o intrat mami şi n-am mai putut ieşi.
-Cum adică ce se întâmplă în cameră când nu e nimeni?
-Ştii, am auzit de mai multe ori un zgomot aici.
-Aici, în camera ta?
-Da.
-Ce fel de zgomot?
-Nu ştiu cum să-ţi zic… ca şi cum cineva ar fi vorbit singur, în şoaptă. Într-o noapte, maşinuţa albastră se plimba pe parchet. De parcă s-ar fi jucat un copil cu ea.
-Copilul! Dacă băieţelul pe care zici că l-ai observat privindu-ţi bicicleta e de fapt…
-Ce?
-Hai să ieşim afară, Andrei. Mă tem că aici ne depistează maică-ta.
-Mergem la stejarul cel gros din pădure?
-Nu. Tata e în pădure, adună ielele. Nu stă degeaba săracu, aşa cum credea nevastă-sa. Mai bine hai în livadă. Ia zi, Andrei, ce e cu băiatul pe care l-ai văzut în pivniţă?
-Nu ştiu. Ce să fie?
-Ţi se pare real?
-Vrei să spui că este extraterestru?
-Nu. Încearcă să-mi răspunzi la ce te întreb. Deci acest copil, are consistenţă, arată normal?
-Da. Însă eu simt că e speriat.
-Cum simţi?
-Am încercat să vorbesc cu el şi de fiecare dată pleacă. Dar înţeleg cumva în capul meu că el ar vrea să ne jucăm împreună. Atunci, în pivniţă, l-am întrebat ce face, iar el s-a retras într-un colţ întunecat. Mie mi s-a făcut urât şi-am urcat sus.
-L-ai atins vreodată? Ţi-a răspuns?
-Nu. Auzi, Miruna, povesteşte-mi şi mie despre uşile de care a pomenit nea Florea.
-De aceste uşi mă tem. Nu cumva copilul să fi venit pe acolo.
-Ce uşi pot fi astea?
-Uşi care se deschid spre alte dimensiuni. Spre alte lumi. Sau poate tot spre lumea noastră, dar în alt timp… Sunt portaluri…
-Oau! Călătorie în timp! Cum am putea găsi o uşă, Miruna?
-Nu cred că are un loc fix. Eu aş zice că se mută… Este o singură uşă. E prinsă în amprenta acestui loc şi nu se poate deplasa prea mult. S-ar putea ca toate anomaliile de aici să provină.
-Explică-mi.
-De când am venit am simţit în curte un fel de energie.
-În curtea noastră?
-Da. Venea dinspre păr. Ai văzut ce furnici mari se plimbă pe tulpina lui? Apoi, ceea ce s-a întâmplat în baie şi cu bicicleta…
-Mama spune că tu ai făcut…
-Nu, Andrei, n-am fost eu.
-Te cred. Hai să căutăm uşa! Crezi că este periculos?
-Nu, dacă ne luăm nişte măsuri de prevedere. Trebuie să mă gândesc. Doar că nu mai am timp. Maică-ta vrea să plec.
-Eu vreau să stai!
-Uite-l pe tata!
-Miruna, haideţi acasă!
-Tată, ce s-a întâmplat?
-A sunat un coleg de-al tău, nu te prindea pe mobil. Indira şi Lucian au fost găsiţi. Au avut un accident de circulaţie la Gâltofani, în pădure. Au murit amândoi, nu-mi vine să cred! Le-am spus să nu plece, de ce nu m-au ascultat?
-Doamne! Ce s-a putut întâmpla? Îl sun pe Vicenţiu, poate ştie mai mult; tată mă iei şi pe mine la Vâlcea? Simt că ceva nu e în regulă.









ŞASE


-Mamă, s-a întors Miruna!
-Da, a venit să-şi ia lucrurile…
-Şi să-mi iau rămas bun de la tine, Andrei. Doamna Irina, pot să împrumut până la Vâlcea o valiză de-a dumneavoastră?
-Cea cu care ai venit unde este?
-A luat-o mămica în excursie. Înainte să plec, m-a sunat să mă întrebe de ea şi a trebuit să i-o duc.
-A venit mămica?
-Da, s-a dus cu Hans în deltă.
-Şi la înmormântare cum a fost?
-Dacă vă interesează elementele de senzaţional, v-am adus ziarul de Vâlcea.
-Ia te uită! „Moarte misterioasă la Gâltofani”. I-auzi, Claudiu:
„ Satul cunoscut până acum numai din cauza alunecărilor de teren, devine cadrul sumbru al unei tragedii încă neelucidate.
În dimineaţa zilei de 26 iunie, anul curent, Zamfirescu Daniel, domiciliat în localitate, a anunţat la numărul de urgenţă 112, că pe drumul judeţean 6, la kilometrul 8, în mijlocul pădurii Grui, se află două cadavre întinse în afara părţii carosabile, la lizieră. Echipajul Poliţiei Rurale sosit la faţa locului a constatat adevărul celor relatate, iar medicii de pe ambulanţă au confirmat decesul celor doi tineri, care, după verificări, s-au dovedit a fi Indira M., studentă, şi Lucian D., fără ocupaţie.
Vehiculul cu care se deplasau tinerii, o motocicletă Harley-Davidson, se afla parcată alături, ceea ce exclude ideea unui jaf. De asemenea, nu existau urmele unei posibile coliziuni, cele două corpuri neprezentând traume vizibile.
În speranţa că organele în drept îşi vor face datoria şi vor dezlega misterul, pedepsind pe eventualii vinovaţi, ne exprimăm regretul pentru cele întâmplate şi transmitem pe această cale condoleanţe îndoliatelor familii.”
-Ei, Dumnezeu să-i ierte! Miruna, tată, cred c-a fost jale mare la cimitir.
-Nu se poate spune în cuvinte.
-Şi asta-i tot? Nu s-a aflat care a fost cauza decesului?
-Doamna Irina, dacă încep să povestesc ce-am aflat, mă veţi învinui iarăşi de elucubraţii.
-Zi, dragă, ce ştii? Vrem să auzim, în fond bieţii copii au fost la noi în casă, i-am cunoscut…
-Autopsia a descoperit cauza decesului: Indira şi Lucian au murit înecaţi.
-Înecaţi? Mâncau pe motocicletă, s-au oprit să mănânce?!
-Nu. Înecaţi cu apă. Aveau plămânii plini cu apă.
-Cum e posibil? Cu cine erau ei certaţi? Asta e o reglare de conturi!
-Irina, baţi câmpii rău de tot!
-Ce, crezi că nu e posibil? Am văzut într-un film.
-Excluzând amănuntul că nu văd nici un criminal autohton să meargă cu imaginaţia până într-acolo, notează că au plecat inopinat; cu o oră mai devreme nu ştiau nici ei înşişi că vor pleca. Cine să stea pe marginea drumului să-i aştepte ca să-i oprească şi să-i înece?
Irina, Lucian nu e cumva cel care a înecat cu bere furnicile de la rădăcina părului?
-Ba da, tată, n-am încercat eu să vă spun că locul acesta nu e bun?
-Miruna, îmi pare bine că pleci! Du-te şi fă-ţi bagajele.
-Am dispărut.
-Irina, te-ai gândit vreodată că eu aş dori s-o am pe Miruna lângă mine? Ţi-ai pus, măcar în treacăt, problema că deciziile tale unilaterale sunt de-un egoism feroce?
-Nu fi patetic, dragă. Din păcate, o poţi vedea la orice oră. Cât despre egoism, am altă părere: de ce ai avea tu dreptate cerându-mi mie să accept prezenţa unui copil al tău dintr-o căsnicie ratată?
-Bun, încă o discuţie încheiată ca de obicei.
-Ştii ce, Claudiu? Te rog să nu mă stresezi! Se ocupă turiştii cu asta, fii liniştit! Că dacă erai bărbat, ai fi avut un serviciu suficient de bănos ca să-ţi permiţi să mă ţii pe mine acasă, nu să mă faci sluga oricărui prost cu ceva bani. Tu însă nu mă mai iubeşti!
-Era o replică frumoasă într-o piesă de teatru: te iubesc şi lasă-mă dracului în pace!
-Sigur că da. Mă duc să pregătesc masa pentru domnii istorici. Tu relaxează-te.

Aşa stăteau lucrurile cu Claudiu: dacă făceai un singur compromis mititel, imediat el se pregătea de pasul următor, până te trezeai acceptând lucruri la care nici nu te gândisei; de la un simplu „ce-ar fi s-o luăm pe Miruna la noi ca să te ajute?”, ajunseseră la probleme de succesiune şi coabitare! Fir-ar să fie! În bucătăria asta era mereu aer închis! De câte ori nu-i spusese lui Claudiu de-un ventilator… Degeaba. Iar ideea de a-i vedea în jurul mesei pe cei şase turişti îi evoca scoaterea unei măsele. Era vară şi până la urmă era firesc ca pensiunea să fie plină, dar sperase măcar la câteva zile de respiro după plecarea rockerilor. Bătrâneii aceştia pensionaţi, a căror medie de vârstă depăşea suta, erau liniştiţi, nimic de zis, dar la masă aveau tot felul de pretenţii. Ar fi fost indicat să mănânce Andrei înainte, că până mestecau centenarii, murea de foame copilul.
-Andrei! Andreeei!!
Treaba lui. Dacă umbla brambura prin livadă, n-avea decât să aştepte. Spera să mai aibă o faţă de masă călcată…
-Doamna Irina, am venit să vă spun la revedere.
-Miruna, în ciuda părerii pe care presupun că ţi-ai format-o, să ştii că poţi să mai vii pe aici, chiar dacă nu vei sta prea mult.
-Am înţeles. Mi-am luat tabloul de pe hol. Deşi aş fi preferat să n-o faceţi, până la urmă îmi place băieţelul pe care l-aţi adăugat sub păr.
-Ce-am făcut?
-Tata a spus că dumneavoastră…
-Eu nu pictez. N-am asemenea talente.
-Tata nu, dumneavoastră nu, atunci cine?
-Pe Andrei l-ai întrebat?
-Nu ştiu unde este Andrei; l-am chemat să-mi iau rămas bun, dar nu e de găsit. Oricum, asta nu poate fi mâna lui. E pictat cu mare fineţe, aproape ca un colaj… Vroiam să vă întreb ce vopsele aţi folosit de au efectul acesta.
-Miruna, te rog să mă scuzi, îmi vin bătrâneii la masă şi eu nu sunt gata. Dacă nu e totul perfect, comentează ca ieri, când un şniţel li s-a părut cam tare şi m-au întrebat dacă vaca respectivă nu cumva păscuse pe păşunile Indiei pe vremea când se scria Mahabharata… Sunt istorici, ţi-am spus?
-Atunci rămâneţi cu bine, aveţi grijă…
-La revedere, Miruna.

Doamne, ce zi plină! Istoricii nu au măsura timpului. Au stat la masă două ore şi jumătate ţinând-o pe ea în stand-by fără milă. Şi pe deasupra, le-a plăcut atât de mult, încât şi-au mai făcut o programare pentru un week-end peste o lună. Dacă pensiunea lor avea să intre în circuitul turistic al caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor, ea, Irina, era gata să declare cu mâna pe inimă că se va lăsa de meserie. Ce pretenţii poţi avea de la oameni ale căror diviziuni temporale erau evul, era, secolul?
Da’ unde putea fi băiatul acela? Şi-a făcut prostul obicei de-a hoinări fără rost. Şi se plimba cu burta goală… A! Se făcuse cinci după-amiază. Întrecuse orice măsură! De data asta, avea să vadă el! I-auzi! S-a întors şi Claudiu de la oraş. Pune-te masă din nou!
-Irina, vezi că am mai luat două torturi de îngheţată. Pune-le repede în congelator. Am o ladă de bere; o duc în pivniţă toată sau îţi mai las şi sus câteva?
-Du-le jos, că domnii mei n-au liber de la neveste pentru băuturi. Cum pun mâna pe-o sticlă, ele încep un necrolog.
-Mda. Andrei?
-Sunt foarte supărată pe el! A plecat de dimineaţă şi nu s-a mai întors. N-a mâncat nimic pe ziua de azi. Va trebui să ai o discuţie serioasă cu el. Sper să nu mă contrazici când îl voi pedepsi.
-De pe partea mea, îl poţi pedepsi, dar explică-i şi de ce. Mă duc să-l strig din spatele casei; precis se joacă în pădure.

-Irina, băiatul nu este în pădure. Am găsit însă şepcuţa de soare şi săndăluţele lui la tulpina unui stejar. Sun-o pe tanti Lenuţa să vezi dacă nu cumva s-o fi dus pe la ea… Eu mă duc în grădină de vale să-l caut prin vecini. S-o fi jucat cu vreun copil şi-a uitat să mai vină.
-Andrei! Andrei!
De ce simţea un junghi rece în dreptul inimii? Sună la toate numerele de telefon pe care le ştia prin sat, deşi avea sentimentul indefinibil că o face în zadar. Apoi formă numărul de telefon al şefului de post. Somnoros, acesta îi promise că va trece pe la ei mai târziu, că nu trebuia să se alarmeze inutil, că probabil băiatul era la scăldat, la râu… Acolo dispăreau copiii din zonă vara… Puse receptorul în furcă exact în momentul când intră Claudiu.
-Irina, telefonează la poliţie!
-Tocmai cu şeful de post am vorbit. Zice să stăm liniştiţi, că precis e la baie, la Topolog. Atunci de ce simt eu că mi-e rău?
-Lasă-l dracu’ de tâmpit! Sun la 112.

-Ce ţi-au spus?
-Au luat notă.
-Claudiu, mi-e atât de frică! El n-a făcut niciodată aşa ceva. Ştii că ţi-am şi spus că-mi place pentru că era responsabil?
-Mă mai duc o dată în pădure. Poate s-o fi dus înspre Grui, pe la fântâniţă…
-Doamne! Vreau să vin şi eu, dar n-are cine le da de mâncare boşorogilor. Bine că pleacă mâine!
-A venit o maşină!
-Poate l-a adus cineva.
-Bună seara, la dumneavoastră! Şi? A apărut boţogaşul ăla de băiat?
-Domnu’ şef, mă bucur că, în sfârşit, v-aţi hotărât să veniţi.
-Haideţi, doamnă, că nu ierea cazu să daţi alarma la 112… Eu ziceam să mai aşteptăm să vedem dacă n-o apărea… ştiţi cum sânt băieţii… pe căldura asta
s-o fi dus la râu cu alţi hăndrălăi.
-Domnu Ghiorsilă, poate nu ştiţi, dar în cazul dispariţiei copiilor, primele ore sunt hotărâtoare; nu se aşteaptă ca în situaţia adulţilor.
-Gata, păi eu ce ziceam? Ietă, chemai nişte voluntari de la bar să-ncepem căutările. Da’, dacă se întunericeşte prea tare, lăsăm pe mâine dimineaţă, că e meci şi oamenii se duce pe la casele cui le are… he, he.
-Domnule, dumitale îţi arde de râs? Duhneşti a bere în timpul programului şi …
-Ascultă, doamnă, măsoară-ţi vorbele, că de nu, îţi dau un advertisment, auzi? Nu ie cazu să-nveţi d-ta organele ce tre’ să facă. Imediat vă scriu un proces verbal dă constatare… un’ mi-o fi picsu?
-Dă-te-ncolo de beţiv ordinar cu pixu mamii tale! Mie mi-a dispărut băiatul şi tu îţi cauţi pixu!
-Ascultă, domle… pentru injurie…
-Irina, am plecat. Uite că mai vin nişte băieţi. Periem toată pădurea cât mai avem lumină.

***

-Nici nu-mi vine să vă dau ziua bună, doamna Irina, când vă văz aşa de amărâtă. Că numa’ Ăl de Sus o şti câte lacrimi vărsarăţi până amu de-aţi albit şi la păr!
-Ce să fac, Mărioaro, nu mă pot împăca fără Andrei.
-Cât să fie de când a dispărut?
-Au trecut două săptămâni.
-Tare greu vă este! C-o venit răul aşa neaşteptat, întocmai ca la noi când o murit maica mea, Dumnezeu s-o pomenească. De-o omorât-o Leana surdo-muta.
-E greu, Mărioară, atât de greu, că eu nu mai pot îndura. Îmi amintesc cum vorbea cu mine, cum zicea c-o să se facă om de ştiinţă când va fi mare… Îi cumpărasem un microscop… îl ţineam ascuns ca să i-l dau de ziua lui… Acum cine ştie cine mi-l chinuieşte, cine-şi bate joc de sufleţelul lui… Că de l-aş găsi pe omul care mi l-a luat, i-aş scoate ochii cu un cui înroşit în foc; i-aş…
-Irinucă, fata mea, nu vorbi, mamă, cu păcat. Poate e voia Domnului.
-Dacă Dumnezeu vrea să sufere copilul meu nevinovat, atunci…
-Taci! Taci! Nu huli, că Dumnezeu e singura ta nădejde. Da’ unde e domnu Claudiu?
-S-a dus la oraş să lipească afişe pe stâlpi. Poate l-a văzut cineva pe puiul meu.
-Nu mai plânge, că mori. Zici c-aţi căutat peste tot?
-Peste tot. E dat în urmărire.
-De, mamă, vi s-a spus că nu e bun locu, n-aţi vrut să ascultaţi.
-Nu începe şi dumneata Mărioaro, cu poveştile nebunei ăleia de Miruna. C-a venit şi-şi dădea ochii peste cap pe aicea ca să-l impresioneze pe bărbatu-meu că vezi Doamne, ce mult îşi iubeşte ea frăţiorul! Am dat-o afară în şuturi pe mătrăguna naibii, că am auzit-o eu odată când îi spunea lui Andrei tot felul de prostii despre nu ştiu ce zeiţă. Acum venise că e dracu ştie ce lângă părul din curte, că acolo a simţit ea o energie, că de-aia a apărut imaginea lui Andrei în tablou…
-Gata, gata, doamnă dragă. Nu vă mai inervaţi. Eu ziceam să vă spui ceva, da’ nu ştiu de nu vă fac mai mult rău…
-Zi!
-De ce nu încercaţi să vorbiţi cu baba Mitra?
-Cu ce mă poate ajuta o babă?
-A uitat-o Dumnezeu, doamna Irina. E afară din timpu iei, că aşa mai glumeşte Ăl de Sus. Da’ e văzătoare cu duhu, află lucrurile cele pierdute şi ştie înainte ce-a să fie.
-Prostii.
-O fi cum zici dumneata, da’ ea l-o găst pe Ionuţ al Oacăi mort în puţ şi ştie gându omului măcar că n-o mai ieşit din curte de cincizeci de ani. Poate te îndrumă încotro s-o iei după copilu matale. Sau poate nu crezi… Noi aici ştim de farmece şi descântece şi ştim a ne feri de rău, cât de cât , că puterea răului e mare, iar noi fiinţe slabe… Ehe! Dac-ai fi auzit tălică de Licuricioaia! Fermecătoare ca ea nu mai găseai.
-Merg, Mărioaro, merg şi-n iad pentru băiatul meu. Du-mă la babă.