Se aşează călduri de sfârşit de lume. Soarele, aerul fierbinte au alt gust acum, când le percep prin prisma trecerii timpului, a timpului meu tot mai obosit.
Îmi amintesc în somn de oraşul în care am trăit toată copilăria şi o parte din tinereţe; oraşul se schimba odată cu mine. Străzile misterioase, cu prăvălii mici, pline de minuni erau înlocuite treptat de bulevarde largi, cu magazine spaţioase şi goale, dar bogat decorate cu flori, lozinci şi "lucrări de artă"...
În vis obiectele mi se arată în forma lor pură, esenţială, aşa cum în realitate n-o pot vedea, chiar dacă o intuiesc. Lumina visului e de fiecare dată fascinantă; exprimă stări sufleteşti ale peisajului, ale personajelor din jur sau mă exprimă pe mine. Iar dacă e întuneric, acesta nu e niciodată gol. E populat de forme, spaţii, entităţi.
O să îmbătrânesc foarte repede. Zilele acestea fierbinţi deja mumifică ceva adânc în fiinţa mea. Orice anotimp mă ucide în felul lui: toamnele lungi îmi fură din energia vitală, iernile umede şi întunecoase mă descompun.
Şi lucrurile în jurul meu vor începe să arate cum arătau în jurul bunicilor: vor face rădăcini, vor suferi mutaţii, vor prinde viaţă pe măsură ce eu voi muri.
