sâmbătă, 24 februarie 2018

Avem trei fețe


Ieri m-am încumetat să hoinăresc puțin în pădurea jilavă. Era liniște adâncă, niciun glas. Mă întrebam dacă a doua zi, adică azi, pe 24 februarie, se va dezlega glasul păsărilor, așa cum se spune, așa cum i-am vestit bucuroasă unui om drag în urmă cu câțiva ani. Nimic. Tăcere. Rotogol gingaș în frunze pe locul unde au dormit căprioarele. Un cuib de pasăre aruncat pe jos de vânt.


M-au găsit câinii și tăcerea a fost alungată. M-am gândit: poate mâine voi auzi glas de păsări. Și iată peisajul din dimineața aceasta: zăpadă!
*
Totuși, o mică speranță: pe când mă întorceam de la cutia poștală, urcând pe uliță pe la șase seara, aud un ciripit! Am ascultat cu răsuflarea tăiată. Cine a cântat? N-a fost vrabie, ele ciripesc mai multe la un loc. Nu a fost pițigoi, el vestește vremea rea strigând „opinci! opinci!”, adică să ne încălțăm că vine frigul. N-a fost nici mierlă, deși parcă ar fi fluierat. Am pornit mai departe spre casă plină de nedumerire și am auzit din nou. Nu știu nici acum ce pasăre mi-a vestit primăvara, poate nici n-a fost pasăre, ci vreun suflet.


E puțin deprimant să citești „Chipul tău, mâine” când n-ai mai văzut soarele de două săptămâni. E atâta întoarcere spre interior în discursul lui Marias, atâta analiză, încât un fel de plasă cenușie se așterne oricum peste toate gândurile mele.
„Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. Asta e roata care învârte lumea, ăsta e motorul vieții.” Sună deprimant glasul din carte al naratorului spunând că e mai important ceea ce se spune despre un eveniment decât dacă lucrul acela s-a petrecut cu adevărat sau nu, sună deprimant tocmai acum când, iată, contururile lumii devin tot mai întunecate, când timpul își închide pleoapa și viața devine o alergare bezmetică de la o minciună la alta.


Ce bine ar fi dacă am putea, fabulând, să anticipăm evenimente din viitor! Sau chiar putem? Ce bine ar fi (sau nu?) dacă am putea, măcar unii dintre noi, să avem talentul de a vedea chipul adevărat al celor din jur.
O față pe care o arătăm tuturor.
O față pe care o arătăm celor apropiați.
O față pe care n-o arătăm nimănui. Cea adevărată întru totul.
Totul e schimbare. Totul e mișcare. Peisaje sufletești care se schimbă. Situații care evoluează. Dacă le-am putea anticipa corect? Dacă am crede că le anticipăm corect și am greși?
*
„Nimic nu-i mai rău decât să cauți sensul ori să crezi că el există. Iar dacă există, e și mai rău: să crezi că sensul unui lucru, chiar dacă e un amănunt cu totul neînsemnat, va depinde de noi sau de acțiunile noastre, de intenția sau de funcția noastră, să crezi că există voință, există destin, ba chiar o complicată îmbinare a amândurora. Să crezi că nu datorăm pe de-a-ntregul ceea ce suntem celui mai schimbător și uituc, divagant și nesăbuit hazard și că de la noi se poate aștepta ceva consecvent în virtutea lucrurilor pe care le-am săvârșit, ieri sau alaltăieri.”