Pentru că tristeţea are multe feluri de a pătrunde în lume, m-am gândit să povestesc despre plăcinte.
Adeseori făceam plăcinte, se va fi mirat Andrei, mai ales la început. Una-două apăreau pe masa noastră brânzoaice cu mărar sau cu urdă dulce şi stafide sau plăcinte poale-n brâu cu brânză de oi. Atât de des, încât a fost nevoie de explicaţii. I-am relatat că toate poveştile pe care mi le spunea tata în copilărie se încheiau cu un OSPĂŢ la care personajele mâncau (sarmale şi) plăcinte şi ideea de victorie a binelui împotriva răului, a reuşitei, a bucuriei s-a asociat firesc în mintea mea cu… plăcintele. Ştiam foarte bine că:
„La plăcinte, înainte, la război, înapoi!”
Dar a mai fost şi altă întâmplare cu plăcinte.
Eram în clasa a doua sau a treia, la Şcoala numărul doi, în cartierul Cetate, lângă Liceul „H.C.C”. Într-o pauză, în pauza mare, m-am aventurat până la chioşcul din faţa liceului, cam la trei sute de metri de şcoala mea. Acolo se vindeau plăcinte cu brânză, calde, cu doi lei şi cincizeci de bani. Până să iau într-o bună zi decizia de a da o fugă atât de departe de şcoală, am analizat atent două aspecte:
1) Distanţa cam mare şi timpul limitat al pauzei.
2) Suma de doi lei şi cinzeci de bani pe care eu nu o aveam.
Nu mi se dădeau bani la mine, primeam pacheţel cu mâncare de acasă, dar de cele mai multe ori era pâine cu unt pe care n-o puteam suferi. Nu mă impresiona că bunicul stătea la coadă cu noaptea-n cap pentru unt şi lapte. Aşa că trebuia să adun suma respectivă ca să pot cumpăra o plăcintă. Adunam bănuţ cu bănuţ. Ca să fac un leu aveam nevoie fie de patru monede de douăzeci şi cinci de bani, fie de şapte monede de cincisprezece bani. Mama îmi şoptise trucul acesta. În acest fel îmi strângeam bani pentru o prăjitură de la cofetărie, numai că o prăjitură obişnuită costa între un leu şi douăzeci şi cinci de bani şi un leu cincizeci, ceea ce era mai uşor de strâns. Pe când o plăcintă… Totuşi, cam în zece zile am reuşit să adun suma aceea şi cu banii mărunţi adunaţi strâns în pumn m-am dus fuga în pauza mare la chioşc. Nici nu m-am apropiat bine, că am constatat că exista şi un al treilea aspect la care nu mă gândisem:
3) Liceenii ieşiţi în pauză se înghesuiau să cumpere plăcinte şi trupurile lor înalte, îmbrăcate în uniforme bleumarin, formau pentru mine un zid de netrecut.
Am aşteptat răbdătoare, împinsă încoace şi încolo, dată la o parte şi strivită. În sfârşit, nu mai eram decât eu în faţa pervazului înalt al ferestrei prin care ieşea mâna vânzătoarei cu plăcinte fierbinţi, apucate într-o hârtiuţă ce se îmbiba de îndată în grăsime. Ridicând bărbia şi înălţându-mă pe vârfuri, încercând să văd ce fac, am deschis pumnul şi am lăsat tot mărunţişul pe pervaz. Vânzătoarea m-a ocărât că o pun să numere bani şi i se ard plăcintele. Mi-a dat cu un gest smucit bucata fierbinte de aluat prăjit. Am luat-o ruşinată şi am plecat mâncând din ea pe drumul spre şcoală, în marş forţat. Nu se mai vedeau copii pe afară, ceea ce însemna că se sunase de intrare. Plăcinta mea era prea fierbinte ca să-i simt gustul, brânza în interior era cvasi-lichidă şi mi-a fript buzele, dar trebuia să mă grăbesc! Am terminat-o până am ajuns la uşa sălii de clasă. Tăcerea de pe coridoarele şcolii mă înfiora. M-am şters cu batista din buzunarul şorţuleţului şi am ciocănit la uşă. Învăţătoarea m-a certat pentru întârziere şi m-a trimis în spatele clasei, la colţ, cu mâinile ridicate. Când se întorcea să scrie la tablă aş fi putut să las mâinile jos, dar nu mi se părea corect. A venit însă momentul când nu am mai rezistat şi am lăsat mâinile jos. Nelipsitul ţigănuş din ultima bancă a ţipat de îndată:
— Tovarăşa învăţătoare, Alzner a lăsat mâinile jos!
Am fost certată din nou şi dată afară de la oră, „ca să mă învăţ minte”. Niciodată nu mai fusesem dată afară de la oră şi nu ştiam ce ar trebui să fac. Câteva minute am stat pur şi simplu în faţa uşii închise gândindu-mă cu duşmănie la plăcintă. Apoi m-am îndreptat spre unul din geamurile imense ale coridorului şi am privit afară. Soarele spoia în galben curtea betonată a şcolii. Mi se părea straniu locul acela fără hărmălaia din pauze. Curtea de beton, gardul împrejmuitor de beton, blocurile cenuşii de alături — toate împreună şi liniştea neclintită aveau ceva copleşitor. Am privit mai departe, peste creştetul clădirilor triste, spre dealul împădurit ce înconjura oraşul.
