„— Aş putea scrie o carte, zise.
— De ce n-o faceţi?
— Nu mă pot concentra.
— Pentru a vă putea concentra, aveţi nevoie de o pisică. Aveţi cumva o pisică?
— O pisică? Nu. Am doi câini. Îmi ajunge.
Aşa că i-am dat un sfat foarte bun: dacă vrei să te concentrezi serios pe o problemă şi mai ales pe ceva scris, trebuie să-ţi faci rost de o pisică. I-am explicat că, dacă stai singur cu o pisică în camera de lucru, pisica se va urca, mai mult ca sigur, pe birou şi se va aşeza liniştită sub lampă. Lumina lămpii de pe birou îi dă pisicii o mare satisfacţie. Ea se va aşeza liniştită, cu o linişte care întrece orice închipuire. Iar tihna aceasta vă va ajunge încet, încet şi pe dumneavoastră, cum şedeţi acolo, la birou, aşa încât toate motivele de nelinişte care vă zădărnicesc concentrarea se vor spulbera şi mintea îşi va recăpăta autocontrolul pierdut. Nu e nevoie să vă uitaţi tot timpul la pisică. Simpla ei prezenţă ajunge. Efectul pe care-l are pisica asupra puterii de concentrare e extraordinar şi foarte misterios.
Generalul de brigadă mânca şi mă asculta cu mare interes, uitându-se insistent când la mine, când la farfurie.
— Mda. Aşa-i! O să mă duc să-mi iau o pisică, zise într-un târziu.
Trebuie să vă spun că, după trei ani, generalul de brigadă mi-a trimis un exemplar cu memoriile lui de război, publicate la Mackintosh&Tooley. Pe copertă era o poză de-a lui, lângă un motan vagabond, mare şezând enigmatic lângă lampă. Pe poză, stătea scris: „Doamnei Hawkins, fără de al cărei sfat prietenesc, aceste memorii n-ar fi putut fi scrise. Cu mulţumiri pentru a-mi fi făcut cunoştinţă cu Grumpy.” Cartea în sine era extraordinar de plictisitoare. Eu, însă, i-am sugerat doar că o pisică ajută la concentrare, nu că pisica va sta să-i şi scrie cartea.”
Muriel Spark – „Strigăt îndepărtat din Kensington”
