ANCHETA

- De ce nu şedeţi o ţârică lângă mine, taicule, ietă colea la umbrar, şi-om vorovi cât v-a pofti inima…

- Ei, nea Florea, anchetă socială la bodegă… nu prea merge.

- Apăi, dom’ Şef, nu se cheamă că dac-om şedea la masă acilea, ne-om şi-mbăta. Pe vremuri locanta erea loc de adunare unde vorovea om cu om, puneau ţara la cale, aflau de una de alta… Acu’, gata, cine-o trecut pragu aci la Luci neapărat se face la măsele. Nu mai au cumpătare.

- Tatae, n-avem timp să ne-ntindem la poveşti. Ştii de ce te căutăm.

Moşneagul îşi netezi mustăţile şi-i aruncă tânărului o privire adâncă:

- De, taică Sorine, de la tălică carele ieşti asistent social, vorba aia, ziceam că tre’ să ai răbdare a asculta oamenii…

- Hai, nea Floreo, nu mă lua pe mine cu de-astea! Te ascult, da’ să trecem la subiect! Ştim că minorul Pătrăşcel Romică locuieşte la mata. Ăă… am tolerat situaţia mai multe luni de zile, c-am zis că veţi pricepe şi mata şi minoru că nu se poate aşa. Trebe să meargă la o instituţie specializată, nu să crească ca o buruiană în curte la matale…

- Dom Şef, şi tălică Sorine, d-apăi nu ştiţi că Romică merge zi de zi la şcoală? Am fost şi la şedinţa cu părinţii…

Sorin scutură scrumul ţigării cu nervozitate:

- Domnu Şef, îl vezi? Aşa mi-a făcut de câte ori am încercat să intervin. N-am cu cine mă-nţelege.

Jean poliţistu îşi aşeză cascheta pe masă. A dracului căldură! În comuna asta plină de praf şi câini de pripas sperase să găsească linişte, să n-aibă probleme… Însă de-un an de când venise n-a fost zi de la Dumnezeu să nu-i bată la uşă măcar o babă ca să reclame că nu ştiu cine i-a furat o găină, sau că băiatu lu’ cutărescu nu-i returnează cinci lei împrumutaţi acu trei luni sau, mai rău, c-a violat-o tractoristu. A înnebunit lumea, domne!

Ietă-l şi pe badea ăsta, la şaptezeci-şapteşcinci de ani câţi o fi având, se-nhamă cu tot dinadinsul să crească un copil străin. Ptiu, drace! Păi subsemnatu, când Tănţica făcuse aluzii că vine barza, ceruse repartiţia la sute de kilometri, taman pe locu ăsta din inima Olteniei… Mama mea, îl caută moartea şi moşu e la şedinţa cu părinţii!

- Mă tatae, ce-ţi trăbă ţie necazuri, mă? Ăsta-i un copil cu probleme, că aşchia nu sare departe de trunchi… Că tac-so… he, he ştie toată lumea… Şi chiar pe minor l-am surprins cu un grup de infractorei d-ăştia necopţii la furat sucuri din frigider de la magazin. Ce dracu? În ce vrei să te bagi?

Apoi fără legătură:

- Băi, ce căldură, cât o mai fi ceasu?

- Dom Şef şi tălică Sorine! Hai de beaţi o bere cu uncheşu, că fac io cinste! Că e trecute de patru…

- Nea Floreo, mata încerci să influenţezi ancheta… făcu Sorin lipsit de convingere.

- Halo! Luci! Adă, taică, tri beri, da’ reci, de la gheaţă!

Era grozav de plăcut să bei bere la Luci în după amiezele de vară. Brazii înalţi din centrul comunei ţeseau o umbră deasă sub care se adăposteau, pe lângă cârciumă, şi căminul cultural şi biblioteca; după ora cinci îşi trăgea răcoarea pe streşini dispensarul şi şcoala… Iar pe şosea trecea câte-o leliţă unduitore cu găleata după apă.

Luci desfăcu sticlele aburite pe masă.

- Aşa că fii de-nţeles, măi nea Floreo…încheie poliţistul împăciuitor, ştergându-şi gura cu dosul palmei.

- De, mă taică, bun-ar fi o ploaie! Că se răsuceşte porumbu de uscăciune… Pe vremuri, când se-ntâmpla să nu plouă atât de mult timp, începeau muierili a se văita că nu e lucru curat; că rudarii care aveau bordeiele colea pe malu Topologului umblă cu farmece…

- Hă, hă! Aveau arma meteorologică boracii!

- E, dom Şef, ce-aveau, ce nu, erea să se lase cu moarte de om de câteva ori…

- Sunt violenţi parpaleţii, dă-i dracu! Că de-asta nu-i suport eu. Zice că să nu-i descriminăm. Da’ poţi? Zi, tatae! Zi, dom’Şef!

- Or fi, Sorine, dacă ştii tălică. Pe vremuri erea să moară ţiganii, nu de-ai noştri.

- Hai, nea Floreo, că-mi placi! Păi la tata lu’ copilu ăsta, Romică, cine-i făcu felu de rămase orfan? Nu rudarii geloşi? Că e cuţitari, fir-ar ai dracu!

- Ce să spui io, dacă n-am văzut? Aţi găsit pe Gheorghe tăietură de cuţât? Nu. Ştiu şi io ce aflase tot satu, că-şi făcea ochi dulci cu Florenţa lu’ Miron… Acu, cât să rabde omu? Să vie acas din Italia să afle muierea grea cu vecinu? Nu se cade. Dacă Gheoghe o căzut în râu de beat ori împins, numa Domnu ştie. Da’ o fost pe dreptate, taicule, oricâtă milă aş avea de Romică… Au ei rudarii, păcatele lor, las că ştiu!

Că când nu ploua de crăpa pământu de sete, erea vinovaţi. Vezi, meşteşugu lor erea să frământe cărămizi de humă. Scoteau pământ galbin din coasta dealului, îl mestecau cu apă de râu într-o balie urieşă, când erea potrivit de molcuţ puneau paie şi mestecau iarăşi. Apăi îl deşertau într-o groapă cu lopeţile şi chemau pirandele. Ce frumos erea! Că-şi suflecau poalele-n brâu să joace huma şi noi ne închiolbam la pulpele lor cu ochii beliţi, he, he. Erea câteva frumoase foc şi drăcoase, numa năbădăi. Aoleo! E, şi-apăi când erea frământată huma, o luau cu mistriile şi-o drămuiau pe scânduri la soare, îi da formă de cărămizi. Îţi dai seama: dacă ploua, se ducea munculiţa lor pe apa sâmbetii… Aveau dor de secetă rudarii şi e de-nţeles. Da’ ca să fie siguri că nu râde Ăl de Sus de dânşii, prindeau o broască de-alea marile, râioasă, o înţepeneau între două pietri grele, late şi-o lăsau să se usuce-ncet la soare, legată cu descâtic de Licuricioaia fermecătoarea… Aşa erea, îi drept. Şi când se răscula satu de supărare de venea piste iei, dacă aflau broasca, numaidecât se-ncingea fierea-n iei de ereau gata la a face grozăvii…

- Hai, tatae, nu ne duce cu vorba! Dacă venim luni cu cineva de la Protecţia Copilului, promiţi că nu faci scandal şi că găsim băiatu acasă? Data trecută l-am vânat prin crâng, dom Şef, pe cuvântu meu!

- Luci, mai adă, taică, încă un rând, că e arşiţa mare!

Departe, spre luncă juca vipia deasupra holdelor. Jean poliţistu se descheie la gât.

- D-apăi să-mi esplici mie Sorine de ce crezi că băietului i-ar fi mai bine la oraş printre străini decât cu mine. Că pensioară am şi io, că mi-am muncit oasele prin nămoale la sonde; o găină, doauă să ne facă un ou, avem; purcelu guiţă, mânca-l-ar taica, colea în coteţ; lemne pentru la iarnă adunăm la cioală… Cât despre calea a dreaptă, la anii mei, socot că m-aş pricepe a-l îndruma, împreună cu domnii prefesorii şi doamna dirigintă…

- Nea Floreo, una şi cu una fac două! N-are ce căta Romică la dumneata. Nu eşti tutore, nu eşti aparţinător, se mai gândeşte lumea la prostii, na!

Moşul odată se învârtoşă pe scaun, se înroşi, mustăţile albe îi tremurară.

Jean, căzut într-o pasă meditativă, ca de fiecare dată când bea, se grăbi să aplaneze conflictul:

- Nu te necăji, tatae! E spre binele băiatului. Eu te cred că ţii la el, dar tocmai de-aia, dă-i drumul să plece, că nu-i eşti rudă, nu-i eşti nimic. Nu te lega la cap.

Bătrânul îşi făcu o cruce largă şi secă de tot halba din faţă:

- Adevăr grăieşte la Ecleziast că toate cele ascunse se vor descoperi… Nu chiteam că după cinzeci de ani oi deschide gura să spui povestea asta.

- Lasă poveştile, tatae!

- Ascultă-mă, de vreai să ne-nţelegem ca oamenii. Acu juma de veac era între rudari o fătucă din cele de care vă zisăi, cu boiu smead şi subţire ca nuiaua; frământa şi ea lutu cu tac-so şi mă-sa, păştea caprele şi măgaru pe malu apei şi sucea minţile cui o vedea. Rădiţa-i zicea. La horă păleau fetile când apărea rudăreasa; flăcăii se înfierbântau… Da n-o juca niciunu de-ai noştri, că nu se cădea; rudarii cu-ale lor, noi cu-ale noastre. Io eream holtei; maica zicea că-s chipeş. Oi fi fost, de i-am plăcut Radei… De, tată, sângele tânăr nu cere socoteală pravilelor lumeşti… Ne-am iubit. Şi-apăi Rădiţa mea o purces grea. Mi-o zis, şi io, prostu de mine, m-am spăriet. Da o iubeam şi-am cutezat a-i mărturisi maicii, că voiesc a mă cununa cu Rada. N-am mai gustat clipă de linişte din ziua ceea. M-o pus să mă jurui pe Biblie că nu mai spui la nimini; că nu asta-i fomeia ce mi-o hărăziseră şi că nu se făcea să spurc neamu nostru de oameni cuprinşi şi bine văzuţi însoţindu-mă c-o rudăreasă. Doamne, Doamne! Nu te-am iertat nici azi, maică! Cum necum, o aflat şi taica. Mi-o zis verde-n faţă că dacă mai schimb o singură vorbă cu ţiganca se cheamă c-am plecat din casa lor şi că nu mă mai pot numi feciorul lui. Că rămân sărac şi gol şi să-mi văd de drum. Taica avea ochii verzi de mânie ca-n ziua când i-au scăpat vitele pe semănături, carele însemna că e de rău. Eram tinerel şi-am crezut; nu ieşisem niciodată din cuvântu lor, că pe vremea aia copiii erau croiţi spre supunere. Şi-am lăsat-o, tată, pe Rădiţa mea, să-nfrunte necazu singură… Ce bătăi o fi luat de la mă-sa! Ce-o fi omorât-o tac-so cu paru… Amar de sufleţelu ei! Am mai întâlnit-o o dată, să nu minţesc… Am dat peste ea când veneam c-o căruţă de lucernă din luncă. Sta pe malu râului şi se uita în apă. Iară mie mi-o tremurat sufletu de ruşine ca la judecata de apoi. Mi-o zis doar atât: „Stai liniştit că nu te spui.” Ce-i drept, dacă aflau rudarii cine le-o stricat fecioara, făceau moarte de om. Dară io, cu jaru din mine, aş fi pus grumazu pe juvăţ cu drag, că mi-erea mai lesne să pier decât să mai văz o dată pe Rada… Toamna m-or însurat. Cam pe la vremea când Rădiţa trebe să fi avut prunc. Îmi ascuţeam urechile de câte ori auzeam muierile şuşotind şi-am prins ca din zbor că Rada trăieşte singură într-o colibă, că tac-so a dat-o afară ca pe-o spurcată; că are o fetică şi că trăiesc din mila lumii. Ehe! Una e legea oamenilor şi alta legea lui Dumnezeu. Că m-o pedepsit Domnu ca pe David, să nu-mi trăiască pruncii; iar io, io n-am ştiut să cânt psalmi să-l înduplec. După zece ani mi-o murit nevasta şi de-atunci sunt văduv. Am cătat a afla de Rada, şi rele veşti primii. Lăsase fata în grija unei babe şi plecase la capitală servitoare, da’ nu s-a mai întors nicicând. Florica, Florica o chema pe fetică. O luaseră rudarii înapoi, de frică să n-o crească vrăjitoarea Licuricioaia, care căta ucenică la vremea ceea. Am trăit amărât şi singur, mai mult plecat cu serviciu. Acasă se pustiise gospodăria că nu era mână de muiere să primenească toate cele. Taman când ieşii la pensie îmi fu dat a auzi iar de Florica. La moară, Oncica se căina că frati-so luase o rudăreasă, pe Florica. Ăsta erea Gheorghe, cum ar veni.

- Mă, nea Floreo, ce vrei mata să zici?

- Taci şi-ascultă! Am făcut aşa fel că m-am dus pe la ei cu ceva daraveri. Şi-am văzut pe Florica. Erea fata mă-sii! Frumoasă. Da ce folos, că dup-o vreme aud că n-are viaţă bună cu omu ei. Că Gheorghe erea muieratec şi-i plăcea să bea; venea acasă şi bătea nevasta… de-acilea ştiţi doar. Biata fomeie şi-o luat lumea-n cap; într-o noapte o fugit şi nu s-o mai întors. Bag-samă n-avea a afla dragoste nici la rudari, că nu s-o dus la iei. S-o dus în lume, ca mă-sa, Rada. De, tată, păcatu naşte păcat, iar io mi-s răspunzător în faţa Celui de Sus pentru greşeala mea. Dacă inima de mamă a Floricăi n-o mai putut răbda urgia bărbatului şi-o fugit uitând de Romică, nu e în dreptu meu să am grijă de iel? Că Gheorghe o ispăşit după voia lui Dumnezeu…

***

- Asta-i istoria care le-am spus-o, tatae. Şi-i adevărată.

- Şi de ce nu te-au crezut, bunicule?

- N-aveam cum să dovedesc. Legile îs chitite de oameni căpoşi; sunt ca o cărare dreaptă…bună, nimic de zis. Doar că sufletu omului nu ie croit aşa simplu… Acu mă veselesc că mi-o dat Domnu zile s-apuc a te vedea acasă, că-n anii ăştia numa pentru asta mă rugai.