IZA

Alex se aşeză pe treptele terasei. După cinci ani simţea prima oară nevoia stringentă de-a fuma. În schimb, scoase o gumă de mestecat din pachetul început. Numai că molfăind guma n-avea să se liniştească, aşa cum l-ar fi alinat o ţigară. Şi Domnul ştia câtă nevoie de calm era necesară în acest moment!
Privi nucul zdrenţuit din colţul curţii. Promisese Laurei că va culege nucile, că va mătura frunzele. Promisese că are să bată ţăruşi ca să lege tufele de crizanteme… Şi că va repara coteţul puilor… Tocmai de asta se apucase mai întâi… De coteţ. Şi atunci, pe când meşterea sperând să nu-şi zdrobească prea tare degetele cu ciocanul, atunci se întâmplase.
Scena oribilă îi reveni în minte făcându-l să se cutremure. Scuipă guma şi se rezemă de stâlp. Mai erau trei ore până avea să se întoarcă fiică-sa de la grădiniţă. Până atunci… trebuia să găsească o explicaţie.
Deci nu dihorul sau nevăstuica sau alt animal necunoscut le decimase puii nopţile trecute! Nu! Era Iza. Mieluşeaua blândă, albă şi creaţă pe care o mângâiau cu toţii şi-o hrăneau din palmă. Îl fascina botul ei pătat de sânge; până mai ieri, botul acela căuta felii de pâine sau drugi de porumb în buzunarele lor… Botul sensibil ce smulgea smocuri de iarbă pe care le rumega lateral era de dimineaţă roşu tot. Rupea, rupea carnea de pe burta unui pui, trăgea de maţe, fulgii i se lipiseră de nări, iar el rămăsese blocat privind-o.
Oiţa behăise stins când îl simţise, aşa ca de salut, apoi puse o copită să ţină puiul care tresărea cu un ultim spasm.
Turbare? N-auzise de oi turbate, dar ce altceva ar fi putut să fie? În fond era tot mamifer, nu? Dumnezeule! Daniela se jucase cu oaia, Laura o mângâiase, el sigur o atinsese când a băgat-o în ţarc, seara trecută.
Veterinarul! Ştia cu siguranţă că-i notase numărul de mobil pe-o hârtiuţă de lângă telefon. El îi va da soluţia. Se repezi în living, la telefon, însă hârtiuţa nu mai era acolo. Răscoli în sertarul de alături, se puse pe burtă şi privi sub canapea…
Până la urmă o descoperi miraculos pe măsuţa Danielei; desenase pe ea ceva ce aducea vag cu un animal preistoric sau o oaie extraterestră, dar pentru a înlătura orice suspiciune mâzgălise dedesubt cu litere stângace: Iza.
Îl sună pe veterinar. Probabil nu-şi băuse cafeaua în dimineaţa aceea, fiindcă avea o voce mototolită.
Nu, nu era cazul să se alerteze. Dacă crescuseră mielul ca pe-un animal de companie era firesc să devină omnivor. Ucisese pui? Mda, curios, dar el cunoscuse o familie care avea tot aşa, două oi - de frumuseţe - prin livadă, pe care le hrăneau cu mâncare pentru câini şi care mâncau cu plăcere salam. Văzuse cu ochii lui! Bine, dacă domnul insista, avea să vină într-una din zile să ia o probă de sânge. Puteau să izoleze animalul şi să-i urmărească reacţiile. Nu era mai simplu?
Trânti receptorul în furcă. Nemulţumit, luă o felie de pâine din coşuleţul de la bucătărie; are s-o închidă în ţarc. Poate că Daniela va înţelege dacă-i vor explica pe-ndelete că oiţa este bolnavă şi nu se mai pot juca împreună până n-o vede nenea doctorul…
Să sperăm că nenea doctorul va avea chef să vină cât mai curând, mormăi printre dinţi, încă surprins de seninătatea cu care acesta îl amânase.
În curtea din spate constată că se întorsese fix la timp ca s-o surprindă pe mieluşeaua blândă zburătăcind găinile. Una din ele se spânzurase în gard încercând disperată să se salveze.
Puii lor, crescuţi cu atâta dragoste şi nepricepere, de el, analist de pieţe financiare, şi uneori şi de nevastă-sa, filologă! Ajunseseră bătaia de joc a acestei creaturi fără minte! Avea s-o altoiască, să rupă parul ăsta gros pe spinarea ei!
Se aplecă să apuce băţul promiţător de răzbunare, când primi o lovitură straşnică în fese, ce avu darul de a-i aminti subit jocurile de rugby ale tinereţii şi care-l proiectă cale de doi metri în ţărâna murdară a curţii. Înjură din tot sufletul. Precis îşi julise palmele şi genunchii, după usturimea ascuţită pe care o simţea! Apucase parul, dar părea inutil într-o luptă la nivelul solului: oaia venise în faţa sa, aplecase capul privindu-l cu ochi răi, ba chiar scobea pământul cu copita ca taurii în arenă. Voia să-l împungă, nenorocita! Eschivă în ultima clipă, printr-o răsucire de care van Dame ar fi fost mândru, însă nu avu timp să savureze momentul, fiindcă primi o lovitură foarte serioasă în capul pieptului. Îşi pierdu suflul şi se trezi horcăind; realiză instantaneu că nu e de glumă, că e pe viaţă şi pe moarte. Simţi gust sărat în gură şi-şi şterse buzele cu dosul palmei. Sânge!
Privi animalul. Îi întâlni privirea şi avu certitudinea unei alte inteligenţe – vii, ascuţite, răutăcioase. Nu teama, firească, îi inundă cugetul, cât o mirare vecină cu uluiala şi cu o curiozitate avidă. Ce naiba?! Ce era ASTA, pentru Dumnezeu?
Apoi scânteia dispăru din ochii creaturii şi redeveni, aparent, îşi zise, paşnică. Se ridică încet şi-i azvârli bucata de pâine. Oaia intră docilă în ţarc. Behăi gingaş şi apucă cu buzele ofranda.
Închise portiţa şi puse piedica. Trebuia omorâtă, ştia el de ce! Ştiuse undeva într-un cotlon al minţii încă de mai mult timp, de când poştaşul se plânsese tuturor c-a fost fugărit şi muşcat de oaia lor. Pe fondul anchetei poliţieneşti pe care şeful de post a condus-o stricându-se de râs, el ştiuse. Tot aşa, în corul hohotelor întregii comunităţi, care se întreba cât a băut Girlică de-a visat că-l papă oaia, el intuise un adevăr sumbru… Toate se petrecuseră după. După incidentul din iunie. Bunul simţ îi dicta ce are de făcut. Îi părea rău, dar nu vedea altă soluţie. Oaia terminase de molfăit pâinea şi privi în sus la el. Cum s-o omoare de vreme ce nu era doar o oaie? Dacă ar fi surprins-o într-un moment când era oiţa lor, Iza, era uşor, oricâtă milă ar fi resimţit… pe când invers…
- Bee, he, he, hehe! făcu oaia, dar sunetul semăna cu un râs drăcesc. Ochii ei mari, cu irisul imens şi negru oglindeau un rău fără limite. Se repezi şi împunse poarta. Alex se feri ca de muşcătura unui şarpe. Trebuia omorâtă! N-avea nici cea mai vagă idee despre cum era cel mai potrivit s-o facă.
Se duse la bucătărie cu gând să-şi toarne o cafea mare. Cuţit? Toporul? Nu, barosul! Se trânti pe un scaun. Dacă l-ar vedea Laura cu pantalonii atât de murdari în bucătărie, i-ar ţine o morală lungă, lungă ce-ar include idei pornind de la pericolele microbilor până la iresponsabilitatea lui de părinte ce nu are grijă ca în jurul fiicei lor să domnească un mediu sigur. El i-ar spune că… Nu, nu se va lăsa antrenat în jocul acesta fantasmagoric de-a se certa imaginar cu nevastă-sa, în loc să caute soluţia. Era opt şi douăzeci. La doişpe şi un sfert, Daniela va deschide poarta de la drum şi va veni fugind spre el strigând: tati! tati! cum făcea de obicei… Iar până atunci, el va trebui să fi terminat. O să-i zâmbească fiică-sii, o s-o îmbrăţişeze, n-o să-i scape o vorbă despre cum i-a masacrat animalul favorit, apoi vor sta la masă. Dar o să mănânce numai ea, astăzi. El, orăşeanul, intelectualul, nu putea să taie nici pui. Chema un vecin pentru asta. Dar oaia, o s-o… Bău o gură mare din ceaşcă. Lichidul era rece şi amar. Şi negru.
Era primăvara, în aprilie, când Daniela se întorsese de la grădi cu un ghem de lână creaţă în braţe.
- Tati, uite ce-am primit!
Alex privise mielul cu deznădejde. „Ne-a făcut-o!” îşi zise, dar nu avea poftă să strice veselia radiantă a fetiţei.
- Cine ţi l-a dat, scumpete?
Măcar să ştie cine-şi râsese de ei. Un miel nou-născut! Probabil oaia fătase doi. Sau nu l-a mai recunoscut… Nu l-a primit… Indiferent de aceste amănunte irelevante, ei aveau de lucru de aici înainte. Unde îl vor ţine? Nopţile erau încă reci. Trebuia alăptat!
- Un nene. ciripi fiică-sa. Păştea caprele pe marginea drumului.
- Oile. rectificase el didactic.
- Nu! se înverşună Daniela. Capre.
- Uite ce-o să facem: mielul acesta e un copil ca şi tine. O să-l ducem înapoi la mama lui, altfel va plânge după ea şi va fi foarte trist. Mai ţii minte unde era domnul acela?
Fetiţa strânse ghemul de lână la piept şi încruntă sprâncenele. Buziţa de jos se arcui peste cea de sus în semn de hotărâre definitivă. Doamne, cât semăna în asemenea momente cu Laura! Îi venea s-o mănânce, atât îi era de dragă. Buclele şatene şi privirea albastră o transformau în icoana unui înger supărat. El, Alex, nu era croit să reziste la tertipul feminin al lacrimilor, drept care următorul lucru pe care l-a rostit nu mai avea nicio energie. Iar hoţoaica mititică din faţa lui intuia tot:
- Dar sufleţelule, nu ne pricepem să avem grijă de el! O să-i fie dor de mămica lui!
- Eu sunt mămica lui! decretă guriţa bosumflată.
Iar cu decretele nu mai e nimic de făcut. Aşa intră Iza în familia lor.
Crescuse în baie, hrănită cu biberonul, făcând pipişor pe un prosop imens pe care Alex îl spăla zilnic afară la robinet. Constatară că-i lipseşte o anumită parte a corpului, de unde s-a tras concluzia că e de sex feminin. Atunci nu i s-a mai spus „Bebi” şi a fost botezată Iza. Fireşte că Daniela şi Iza au pozat în sute de ipostaze adorabile afară în livadă sau chiar în living, imagini ce-au împânzit internetul. Casa lor devenise un loc al veseliei perpetue.
Alex suspină. I se păruse şi lui cea mai frumoasă perioadă de când se mutaseră la ţară. Fusese ideea Laurei. Să renunţe la apartamentul din bloc ca s-o poată creşte pe Daniela în natură, sănătos. El n-a fost entuziasmat, ca unul ce deschisese ochii într-o cutie de beton, trăise în respectiva cutie până la însurătoare, ca după aceea s-o schimbe pe-o cutie niţel mai largă… Blocul îi convenea de minune. Confort. Asfalt. Banca la care lucra era la cinci minute. De ce aceste lucruri i-ar fi dăunat fetiţei? Nu înţelegea. Dar, pus faţă în faţă cu sindromul de îmbufnare cronică al Laurei, cedă. Aşa cum cedase micul dejun compus din ochiuri cu şuncă pentru cerealele fade - ca să nu mai fie discuţii. Singura condiţie: să cumpere o casă dotată cu toate utilităţile – şi aici Laura fusese întru totul de acord – şi care să fie situată într-una din comunele pitoreşti ce gravitau în apropierea oraşului.
Oferta apăru imediat. În câteva luni au ocupat noul cămin. Până la urmă, Alex se împăcase; era la patru kilometri de centrul oraşului, un fleac pentru maşina sa! Şi chiar era frumos la ţară! În faţa casei aveau o livadă cu pomi fructiferi şi o alee plină de flori. Sâmbăta el cosea iarba cu motocoasa, pe când Laura făcea fripturi şi prăjitură. Era idilic. Tocmai de aceea nu avea cum să dureze prea mult. Când i s-a terminat concediul de maternitate, Laura l-a anunţat că n-are de gând să devină casnică. În faţa perplexităţii lui, ea a venit cu citate din drepturile femeilor, împotriva discriminării etc. El îi explică timid că-şi închipuise rămânerea ei acasă ca o condiţie sine qua non a mutării la ţară… Nu, ea nu făcuse astfel de afirmaţii nici în vis; el confunda dorinţa lui egoistă, masculină, cu ceea ce se spusese de fapt între ei… Ea n-avea să sfârşească la aragaz sau cu andrelele în mână…călcându-i lui cămăşi pentru a doua zi!
Bine, dar atunci cum rămânea cu principiile creşterii Danielei la ţară? Ha! Tonul pe care el punea această întrebare o lămurea definitiv asupra intenţiilor sale! Ce intenţii, ce tot inventa, că acum chiar îşi pierdea cumpătul… El se întreba doar de ce ea nu era consecventă cu ea însăşi ? Faptul că dorea să lucreze era firesc, era natural, silabisea ea ca pentru unul greu de cap, iar el n-o va împiedica. Va fi o mamă bună, are să i-o demonstreze!
Alex suspină din nou. Nevastă-sa deveni bibliotecară la căminul cultural al comunei. Da, Laura era o mamă bună. O ducea pe Daniela dimineaţa la grădiniţă. El venea în pauza de prânz de la bancă, tot într-o goană, ca să o primească la doisprezece cu masa. Laura ajungea acasă abia la unu. Atunci el zbura înapoi în oraş. Laura se întorcea la bibliotecă la ora patru, dar o lua pe Dani cu ea. Seara, el se întorcea cu cumpărăturile, frânt de oboseală. Până să vină fetele, punea masa, mai făcea ceva treabă…
Era o modă, ştia; era la modă „femeia bărbătuşă”; femeia de carieră. Dacă putea câştiga mai mult decât bărbatul, era minunat! Atunci chiar era o femeie împlinită, la naiba! Din fericire, nu existau şanse. Salariul lui era suficient să stea acasă liniştită, cu fetiţa. Fusese mai greu până a fost Daniela mică. Pe-urmă, parcă s-au mai desfăcut şi ei… Se resemnase cu programul infernal. În fond, niciun sacrificiu nu era prea mare ca să fie pace în casă. Să le vadă fericite pe amândouă… Râsul ăleia mici alunga cu putere suverană orice nor. Alex ar fi fost în stare de orice pentru fiică-sa. De orice! Mare brânză să crească o oaie! La bancă toţi se topeau după poza Danielei cu oaia pe canapea, privind desene! Da, era adevărat, un animal de companie făcea copilul mai responsabil, mai sensibil la problemele altora. Şi Dani avea nevoie de aşa ceva! Fiind singură la părinţi putea deveni o mică teroristă…
Doar că într-o zi, pe înserat, Iza n-a mai venit behăind când a fost strigată. Au căutat-o peste tot, dar nu era şi gata! Daniela începu să plângă zdravăn. Laura se posomorî. Nici nu se mai punea problema să urmărească meciul de fotbal. Trebuia să caute şi să găsească oiţa de companie. Altfel… Nu, nu exista altă variantă. Dani plângea absolut imperativ. Se gândise şi el şi chiar şi Laura, că ataşamentul fetiţei pentru Iza era exagerat. Încercaseră cu iepuraşi, dar au sfârşit toţi la cuptor, întrucât Dani îi găsea stupid de proşti. Atunci au adus două pisici. Erau drăgălaşe, însă nu alergau pe pajişte şi în plus nu se lăsau scărmănate. Un câine le trebuia, trase Alex concluzia firească, în timp ce scotocea viroaga pârâului. Se lăsa întunericul chiar şi în acea zi de iunie ce părea fără de final. Gândul că se va întoarce fără Iza îl împinse mai departe spre izvoare, unde se aflau puţurile de acumulare pentru apa menajeră. Noroc că fusese prevăzător şi luase lanterna! „Iza! Iza!” striga din când în când, deşi nu spera sincer că behăitul tremurat îi va răspunde. Curând, întunericul era deplin. Aprinse lanterna. Spotul de lumină căzu pe pereţii unuia din puţuri. De ce nu avea capac? Cine furase capacul? Putea să cadă acolo un copil! Se aplecă peste margine cuprins de un acut sentiment de fatalitate. Fireşte! Iza, sărmana de ea, zăcea moartă pe fundul plin de pietre şi mâl. O strigă încetişor. Nicio tresărire. Avea capul sucit spre spate. După o cădere de patru metri, cel mai probabil îşi frânsese gâtul. Zgarda cu ţinte şi clopoţel o împodobea zadarnic, ca o mângâiere prea târzie…
Era exclus să încerce s-o scoată atunci. Mâine… Se uită la ceas. Zece şi douăzeci. Se putea duce acasă. Daniela dormea de-o oră.
Noaptea se sfătui cu Laura ce era de făcut. Căzuseră de acord că nu e cazul ca Dani să sufere inutil. Iza se întâlnise cu mama ei. Turma trecuse iarăşi prin sat. Iza o să vină înapoi la toamnă. Până atunci o să cumpere un căţel. Amin!
A doua zi în zori el ieşise să dea drumul la păsări, în timp ce Laura pregătea lapte cald pentru cerealele integrale. Ce-i drept, nu mai avea burtă de când cu regimul ăsta! Pe alee păştea florile o pată albă. Alex se opri brusc. „Iza!” o strigă, dar nu era decât o şoaptă. Oiţa veni să-l controleze în buzunare: unde era coltucul de pâine? Sau un morcov? Alex o cercetă pe toate părţile. Ea era; avea zgărdiţa şi toate semnele distinctive: pete de negru după urechea dreaptă şi pe pulpa stângă, o copită trandafirie… Şi nu era murdară deloc! Bătu în geamul bucătăriei. Laura se minună plină de încântare. Apoi duse un deget la tâmplă: Alex visase ieri seară!
Pe toţi sfinţii, nu visase! S-a deschis uşa şi tabloul mut a prins culoarea ţipetelor de extaz ale Danielei.
O vreme s-a tot gândit la ce s-ar fi putut întâmpla. A căutat o explicaţie. Dar eşua regretabil în concluzia Laurei: visase. El visase că oaia zăcea moartă în puţul atât de adânc; visase că avea gâtul rupt, întors în unghi aproape drept; visase că o studiase cel puţin un sfert de oră în care ea nu mişcase, nu respirase. Cine a scos-o de acolo? Cine a coborât pe scară noaptea sau, mă rog, în zori foarte devreme, ca să scoată un cadavru dintr-un puţ părăsit?
Cum nu găsea nici un răspuns, puse întrebările la spate. Mai încercă o anchetă prin vecini, dar nimeni nu ştia, nu auzise nimic. Visase, domne!
Iulie se scurse calm şi fierbinte. Laura îşi luase concediu ca să fie cu fetiţa. El se plictisea la bancă.
Apoi episodul cu poştaşul! Omul avea o privire îngrozită la barul din centru unde povestea în hazul general cum l-a împuns oaia, cum i-a trântit geanta doldora de scrisori şi mandate, cum l-a urcat în pom, iar el, victima bestiei, se uita cum zboară hârtii şi cupoane duse de vânt… La faza asta zâmbise şi Alex… Apoi îşi ceru scuze de la bietul Girlică, ce ajunsese la întrebări profunde despre riscurile meseriei de poştaş. Avea să… lege oaia. Să pună inscripţii de avertizare: Atenţie! Oaie Rea! Oaia Muşcă! Ţăranii de la mese râdeau bogat, dar Girlică nu părea să guste gluma. Chiar îl muşcase! Uite! Le arătă un picior păros. Nea Titel îl trimise la culcare: dacă băuse şi atunci cât a băut acum, era şi normal să ia un dulău mai lăţos drept oaie. Lui Alex însă, amprenta aceea îngustă de dinţi teşiţi îi stăruia în minte.
În august au apărut primii pui morţi. Tocmai îi scăpaseră de toate bolile posibile: pestă, căscat, variolă, păduchi. Aveau un kil jumate. Alex era tare mândru. Până au început să dispară zilnic câte unul. Au aflat de la vecini despre posibilii duşmani naturali ai puiului: uliul, vulpea, dihorul, nevăstuica sau câinele nărăvit. Închişi într-o curte acoperită sau în coteţ, cine putea să-i răpună? Ajunsese să citească pe net articole despre ciupacabra.
Şi iată că azi se lămurise misterul: era Iza. Sau ceea ce devenise Iza. Alex constată indignat că petrecuse o oră bună în faţa ceştii de cafea. Exact când nu avea timp de pierdut! Trebuia să omoare oaia! Pentru că nu visase atunci. Nu visase! Halal concediu! Ar fi fost bună nişte otravă…
Pe deplin determinat, ieşi în curte. Uşa ţarcului era larg deschisă. Iza, nicăieri. Se răsuci pe călcâie şi intră în magazie după topor. Sau baros, sau ce-o fi. Coasa cea veche a bunicului îi trecu prin faţă şi căzu la pământ. Cine o sprijinise de uşă? Cine umblase cu ea? O privi mai atent. Era ideală!
Ieşi pe alee şi-şi închipui ce ridicol arăta ca întruchipare a îngerului morţii. Iza stătea încremenită în mijlocul livezii. Când îl văzu, slobozi iar acel behăit ca râsul unei legiuni întunecate. Alex se opri. Atunci porni ea spre el. Nu mai behăia; acum necheza, mieuna, lătra, sughiţa ca un păun în rut. Şi rânjea la el, rânjea cu dinţii ei teşiţi ce muşcaseră din pulpa nespălată a poştaşului. Alex ridică tăişul coasei pentru o lovitură în plin. Spera să nu încremenească sub vraja privirii demonice. Aproape că-i venea să vorbească oii. S-o întrebe cine este…
Instinctul de supravieţuire învinse: când a ajuns la un metru şi jumătate de el, Alex lăsă să-i cadă braţul ca-ntr-o mişcare de pendul. Chiar neascuţită recent, coasa reteză capul Izei. Alex se întoarse cu spatele. Tremura ca un prunc şi se simţea lac de sudoare. Când o privi, murise; dintr-o venă încă se scurgea un sânge negricios. Se gândise: are s-o târască în groapa nouă de gunoi, peste paiele de la cuiburile găinilor. Va turna motorină din belşug. Îi va da foc. Va trage pământ deasupra. Se va termina.
La doişpe dispăruse orice urmă. Se spălă pe mâini. Îşi trase alţi pantaloni. Se aşeză pe terasă în aşteptarea Danielei. Îi va povesti că Iza…

***

Trei zile a jelit fiică-sa. Dar apoi au mers la „magazinul de căţeluşi”. I-a promis că va alege ce căţel va dori. N-a vrut pechinezi, teckeli, şorecari. N-a impresionat-o puiul de lup alsacian, nici ciobănescul mioritic flocos şi jucăuş. Ea a poftit căţeluşa golden retriever care costa o avere. Căţeluşă! Alex regretă uşurinţa cu care făcuse promisiuni. Dar nu putea face compromisuri în faţa puştoaicei. Şi nu în magazin unde clienţii şi vânzătorii urmăreau cu interes finalul disputei. Aşa că duse mâna la buzunar şi extrase cardul de urgenţă afişând un rictus pe post de zâmbet.
Dolly căţeluşa a fost fericită la ei o săptămână încheiată. Apoi au găsit-o înecată în butoiul cu apă de ploaie. Alex o pescui cu grebla. Îl durea inima de amărâta aia de căţea! Se ataşase deja de pacheţelul scâncitor, în ciuda surprizelor pe care le mai lăsa pe covoare… Cum se urcase pe butoi? El cu Laura deliberaseră îndelung asupra periculozităţii recipientului respectiv, dar numai din perspectiva Danielei. Un butoi de un metru şi jumătate, un butoi de două sute de litri, în general gol, sau cu câteva palme de apă pe fund. Cum putea să se înece în el un căţel care ridicat în două lăbuţe măsura treizeci de centimetri? Alex privi suspicios spre curţile vecinilor. Era unica explicaţie.
Daniela se mai călise sufleteşte, fiindcă n-a mai bocit, ci a fost tristă preţ de-o zi. Din fericire, Missy, pisica, avea trei pisoci frumoşi ce mergeau cu codiţe tremurânde prin magazia natală. Daniela a binevoit să-şi aleagă unul pentru ea. Dacă pretindea un alt căţel, însemna ruina bugetului lor!
În semn de recunoştinţă, i-a adus de la petshop un şoricel mecanic şi câteva mingiuţe. Se jucau straşnic împreună, fetiţă şi pisic!
Din concediul lui Alex mai rămăseseră fix patru zile. Dar le va petrece liniştit: televizor, plimbări, munci uşoare, Daniela. Laura nu-l va cicăli tocmai acum cu nu ştiu ce proiecte. Sau dacă are să încerce, îi va spune că se ocupă de fată.

Săptămâna trecută meşterise împreună cu ea o colivie de porumbei suprarealistă. Lui i se păruse drăguţă. Laura o numise aşa. Acum Dani picta colivia. De ieri n-o mai puteau scoate din magazie, iar tricoul şi fustiţa deveniseră inutilizabile. Laura închise gura când el argumentă că dezvoltă instinctul creator al copilei. Bine, în sinea lui era convins că nici un porumbel n-o să dorească să adopte căsuţa. Nu, cu albastrul acela, cu verdele strident şi movul ce te lovea dintr-o parte. Dar se uitase liniştit la televizor, pe alte canale decât cele de desene.
Acum domnişoara se întrecea cu creaţia! N-o mai auzise de-o juma’ de ceas! Era pauza meciului, să meargă să vadă ce curcubeu de culori mai suportase colivia…
Din magazie răzbăteau miorlăituri de pisică în agonie. Se grăbi să intre.
- Dani, tată, ce faci?
Întâi crezu că pictase cu roşu. La picioarele ei se zbăteau doi pisoi. Pisica mamă, cu coada vâlvoi nu ştia ce să facă, o scuipa pe Daniela.
Fiica lui ţinea în mână foarfeca de vie. Retezase labele din faţă ale pisoilor.
- Daniela! ţipătul ţâşni pe gâtul lui fără voie. Fetiţa îl privi cu ochi albaştri, mari ce răsfrângeau un rău nemărginit şi cunoscut.