Eram în maşina argintie, călătoream lângă cel pe care-l crezusem duşman. Când am reuşit să-mi stăpânesc tremurul interior, mi-am dat seama că maşina rula cu viteză pe-un drum necunoscut. Bărbatul de la volan tăcea cu încăpăţânare. L-am privit pe furiş o vreme, apoi m-am gândit cum să încep, însă vorbi el primul:
- Şi? Am trecut testul? Arăt satisfăcător?
- Te rog să mă scuzi. Acum mi-e frică de toată lumea.
- Mda. Mai bine ţi-era frică la început. Te deranjează dacă fumez?
Chiar aşteptă ca eu să clatin din cap, îşi aprinse o ţigară şi suflă fumul pe geamul întredeschis:
- Un căpcăun Kostas ăsta, nu-i aşa?
- Tu din ce specie faci parte?
- Ha, ha! râse sincer amuzat, măsurându-mă dezinvolt. Eu sunt un fel de poliţist. Mă numesc Robert. Nu ţi-ar folosi să ştii mai mult. Vei fi în siguranţă acum, îţi promit.
- Cam aşa spunea şi domnul Kostas.
- Îmi închipui. Face parte dintr-o sectă periculoasă şi ştii cum e cu lupii îmbrăcaţi în blană de oaie… reuşesc uneori să fie periculos de convingători. Îi urmărim de mai mult timp. Cred că ai tras o spaimă grozavă. Te duc acasă.
- Nu pe drumul ăsta am venit.
- E o scurtătură. După frontieră mergem pe un aeroport particular de unde vom decola cu un avion mic.
Am tresărit fără să înţeleg de ce. Undeva mi se declanşă un buton de panică: de unde ştia acest Robert că mă gândisem la Cluj?
- La Alba nu există aeroport. Şi de când e poliţia atât de îndatoritoare?
- Claudia, trebuie să scapi de obiectul acela. Dacă vrei să se termine povestea asta, pune-i punct. Altfel, vei fi mereu o ţintă.
- Despre ce obiect tot vorbiţi? I-am spus lui Kostas, îţi repet şi ţie: nu ştiu la ce anume vă referiţi. El mi-a făcut capul calendar cu atlanţi, experimente secrete, manipularea opiniei publice şi sfârşitu’ lumii. Începe şi tu!
- Regret că trebuie să aprob o parte din cele ce ţi-a povestit. Desigur, nu jumătatea paranoică; însă este adevărat că bunicul tău a luat un element rar din farmacia lui Goldmann. Un element rar şi preţios. De care este nevoie în altă parte, la un mare experiment. Nu-ţi poate face decât rău. Să nu visezi să te îmbogăţeşti de pe urma lui. Mi se pare rezonabil să-l predai autorităţilor şi să ieşi din încurcătură, ţie nu?
- Deci tu reprezinţi autorităţile!
- Ţi-am spus de la început că nu-mi pot declina adevărata identitate. Nume de cod: Robert. Va trebui să fie suficient.
- E al dracului de mult!
- Eşti o domnişoară foarte elevată! rânji spre mine cu dinţii sclipitori. E prea rece? Vrei să modific clima? Poţi să aţipeşti o oră până la aeroport.
Nici nu mă gândeam să las garda jos aţipind, dar îmi convenea să stau cu ochii închişi, să mă gândesc la ultimele ore, să încerc să-mi fac ordine în vălmăşagul de întâmplări prin care trecusem.
De sâmbătă intrasem în infern. Eram cu domnul Kostas pe terasa vilei, sorbind băuturi aperitive înaintea cinei. El declama cu emfaza-i caracteristică despre încurcătura temporală în care eşuase omenirea. L-am întrerupt:
- Domnule profesor, nu ştiu dacă am înţeles bine, dar dumneavoastră susţineţi că omenirea îşi repetă istoria din cauza unei bucle temporale? Că ne întoarcem iar şi iar într-un punct dincolo de care nu putem trece?
- Întocmai, fetiţo. Numai că lucrurile sunt ceva mai complicate, hm. Nu pot să cred că acest univers infinit nu-şi valorifică toate posibilităţile. Tot ceea ce este posibil să se întâmple, se va întâmpla. Vor fi fructificate toate variantele. Uite, să-ţi dau un exemplu: există o variantă unde Hitler a câştigat războiul, o alta unde atlanţii nu au descoperit a cincia forţă, o planetă Pământ unde în vârful lanţului trofic se află o specie inteligentă de velociraptor şi-aşa mai departe… De ce zâmbeşti?
- Par scenarii de film supoziţiile dumneavoastră, nu vă supăraţi. Şi dacă există o infinitate de posibilităţi, deci o infinitate de lumi unde copii ale noastre fiinţează, de ce să ne mai îngrijorăm că ne rotim în cerc? Conform logicii dumneavoastră, oricum se împlineşte şi această variantă…iar suficient de multe altele asigură salvarea speciei….
Profesorul îşi şterse fruntea cu o batistă de mătase. Era foarte pedant. Deşi era în plină vară şi ne aflam în grădina vilei sale, înconjuraţi de un zid de piatră, ţinea să se schimbe pentru cină. Iar eu aveam doar patru rochii!
- Bine, nu putem şti precis, sunt idei, dar nu mă supăr, pentru că şi tu ai fost crescută laolaltă cu ceilalţi, de unde ai putea să ştii? Vi s-a servit tuturor aceeaşi minciună, vi s-au predat aceleaşi lecţii, aţi fost învăţaţi să căutaţi facilul, confortul, bunăstarea, indiferent de sacrificiu. Omenirea trebuia transformată în mase docile, dispuse să producă în schimbul iluziei de siguranţă, fericire şi libertate. N-ai citit Dostoevski? Draga mea, s-au inventat false nevoi, s-au căutat false idealuri, s-au descoperit inexistenţi inamici. Pentru ca toţi să-şi afle preocupări interesante, iar o mică elită să poată… să poată împlini… să salveze ce mai era de salvat.
- Şi vreţi să spuneţi că aşa, dintr-odată, eu am devenit factorul cheie pe această imensă tablă de şah…îmi vine să râd!
- Da, oarecum. Dar nu neapărat tu ca persoană, ci o bucăţică blestemată dintr-un element cu totul special pe care bunicul tău a avut proasta inspiraţie de a-l băga în buzunar pe când lucra la domnul Goldmann.
- Nu pot să cred! A cincia forţă în buzunarul de la pantalonii bunicului! Trăsnet! Dacă era un lucruşor atât de preţios, de ce Goldmann n-a fost mai atent?
- A fost un imbecil, recunosc, însă tu trebuie să admiţi că în toată povestea există legăturile normale de cauzalitate, iar faptul că s-a ajuns la persoana ta este firesc. Plus de asta, nu e vorba de a cincia forţă, ci de unul din elementele care o generează. Aceste obiecte dispuse în triunghi perfect echilateral declanşează Forţa; bine, trebuie puţin stimulate de LHC.
- LHC?
- Un accelerator de particule. Când este emanată particula Higgs…
- Domnule Kostas! Poveştile astea nucleare mă năucesc. Înţeleg însă că mai există cel puţin două bucăţi din miraculosul element. O soluţie ar fi să tăiaţi una din bucăţi în două…
- Imposibil! Nu ştii despre ce vorbeşti… Nu e un cârnaţ să-l ciopârţeşti după cum e nevoie.
- Şi de ce aveţi nevoie de a cincia forţă din moment ce până acum mi-aţi arătat c-a provocat doar nenorociri?
- E pentru ultima oară. Ca să îndreptăm răul făcut. Oricum, domnişoară Claudia, nu v-am solicitat să ne daţi soluţii, ci să ne ajutaţi să găsim ceea ce…
- …vă aparţine?
Domnul Kostas se înroşi, apoi păli şi vârî pumnii strânşi în buzunare cu un gest care mi-l aminti pe bunicul; în rarele sale clipe de supărare reacţiona la fel… o generaţie educată să se stăpânească. Ultima dată când îl văzusem pe bunicul atât de furios… un fulger rece îmi străpunse stomacul. Fusese furios pe mine, când, copilă fiind, intrasem fără să bat la uşă în camera lor. Stătea ca întotdeauna cu bunica sub abajurul lămpii, cu o carte din care citeau pe rând… Bunica avea în mână nu cartea, ci un lucru din care se rostogoleau valuri de lumină…Cum de putusem uita?
Probabil că îmi apăruse o cută pe frunte, fiindcă domnul Kostas se aplecă să mă privească îndeaproape:
- Ei?
- A, nu, mă gândeam cum veţi folosi imensa energie ca să anihilaţi bucla…
- Ţi-ai amintit ceva! Spune!
- Nu. Pur şi simplu mă gândeam că…mi s-a făcut foame! am mărturisit râzând şi nădăjduind că voi fi crezută.
Am intrat împreună în sufragerie; ceva se schimbase în atitudinea companionului meu. Devenise palid şi încordat. M-a aşezat la masa lungă, dar menajera care ne servea a adus doar un telefon şi l-a înmânat lui Kostas. Cineva îl sunase, iar el a spus câteva cuvinte în greacă.
- S-a întâmplat ceva? am întrebat şovăitor.
Atunci am auzit maşini pe aleea din faţă. Am sărit în picioare, de parcă un arc s-ar fi destins undeva înlăuntrul meu.
- Stai liniştită, dragă… Avem oaspeţi.
Patru indivizi intrară pe hol. M-au salutat înclinând capul. Kostas vorbea cu ei în greacă. Nu mă puteam dezbăra de senzaţia că discutau despre mine; uneori priveau în direcţia mea. Unul dintre ei mă cântări insolent. Domnul Kostas avea un ton persuasiv, iar ei se lăsau greu.
Un sânge fierbinte şi sărat îmi scăldă toate extremităţile. Îmi era frică! Vizita nu dură mai mult de câteva minute. Cei patru plecară conduşi de gazda mea. Menajera începuse să aşeze tacâmurile.
Kostas se întoarse încruntat. Am mâncat aproape în tăcere. Abia la sfârşit, pe când eu terminam îngheţata, iar el îşi turna încă un pahar de vin, îmi zise cu o voce joasă:
- Mai avem doar patruzeci şi opt de ore.
- Pentru ce?
- Pentru ca să spui.
- Domnule Kostas, nu am ce să vă spun! Am luat-o ca pe o glumă. Ce vreţi de la mine?
- Claudia, detest violenţa, iar violenţa faţă de o femeie e un sacrilegiu. Însă ei nu vor ezita, să ştii!
Mi-am simţit toate membrele de vată. Unde era adrenalina care la necaz te transforma în supraom?!
Telefonul bâzâi pe un bufet. Kostas se ridică şi răspunse. Vorbea cu spatele la mine:
-Oh, hi, Bobby! Where are you?
Am ciulit urechile, dar Kostas îmi aruncă o privire peste umăr şi continuă în arabă.
În seara aceea mă conduse ca de obicei până la uşa micului meu apartament, însă după ce-am intrat, am auzit cheia răsucindu-se în broască:
- Îmi pare rău, Claudia, dar nu mai este timp de joacă. Sper ca noaptea să îţi fie un sfetnic bun.
Aşa deci! Geamul dormitorului era zăbrelit cu o artistică lucrătură de fier forjat pe care chiar o admirasem la sosire. Mai rămânea fereastra băii. N-am fost niciodată o silfidă, dar am hotărât că va trebui să încap pe acolo orice-ar fi! La două noaptea, pe întuneric, am îngrămădit în poşeta încăpătoare actele, puţinii mei bani, periuţa de dinţi şi pieptenul. Am respirat adânc şi m-am urcat pe marginea căzii; dacă în locul căzii ar fi fost o simplă cabină de duş, rămâneam prizonieră! Pătratul ferestrei era însă prea sus. Nu reuşeam să mă ridic fără să calc în chiuvetă. Am aruncat poşeta pe fereastră, apoi mi-am încordat toţi muşchii pentru mişcarea decisivă.
Chiuveta n-a cedat chiar de prima dată. Doar la a doua încercare. Dar a fost o prăbuşire spectaculoasă, însoţită de zgomotul adecvat şi de o ţâşnire a apei calde şi reci de la perete. Mai mult decât teroarea, ridicolul situaţiei mi-a dat puteri. Nu ştiu cum am ieşit, dar în mod surprinzător nu mi-am rupt picioarele. Şi nici n-am uitat poşeta în iarbă. Am găsit portiţa din spate deschisă: pe-acolo am fugit. După ce-am parcurs strada în goană, am cutezat să privesc înapoi. La fereastra de la etaj, unde ştiam că e dormitorul domnului Kostas, se aprinsese o lumină. Auzise!
De fapt încotro doream s-o iau? La poliţie? La gară? Ştiam unde e gara, nu ştiam unde e poliţia. În consecinţă, la gară! Atunci am desluşit scrâşnetul făcut de porţile de la vila lui Kostas. Pornise după mine! M-am năpustit înainte, fără să fiu convinsă că alerg în direcţia bună. Pe strada pustie, o maşină m-a ajuns din urmă. Mă ascunsesem în umbra unui zid, dar automobilul a oprit în dreptul meu, portiera s-a deschis şi o voce masculină binevoitoare a spus:
- Claudia! Ai reuşit să scapi? Urcă repede!
Era maşina argintie.
