- Domnu’ Robert, eu în dumneavoastră am încredere, că vă ştiu de la televizor. Sunteţi sigur că băiatu ăsta îmi dă o sută de euro dacă-i povestesc?
- Da, nici nu se pune problema, stai liniştit. Uite, dacă vrei, ia cinzeci înainte. E de la Scientific American, nu se joacă.
- Să-i spuneţi clar că nu vreau să dea numele meu, că moşu a avut destule necazuri cu ăia. N-am chef să treacă şi pe la mine.
- Bine, ne-am înţeles, da’ dă-i drumu şi spune, că la ăştia timpu e bani.
- Păi eu eram în curte şi numa’ ce-aud…
- Stai un pic! Prezintă-te, spune-ţi vârsta, profesia, hai că merge banda în gol.
- Şi lui cine-i traduce?
- N-avea grijă. Chiar dacă nu înţelege acum pe loc, o să-i traduc la redacţie. Zi!
- Mă numesc Grigore Ducu, am douăzeci şi opt de ani şi sunt învăţător aici în localitate.
- Da, poţi să continui.
- Cum ziceam, eram în curte că reparam un gard, după orele de la şcoală, când îl aud pe vecinu Gigică.
- A ţipat?
- Nu, m-a strigat pe mine, că vedeţi, nu mai există case prin apropiere. Până-n vale la a lu’ Piaucă, e ceva distanţă.
- Asta de alături e casa individului?
-Da, e a copiilor, lucrează de ani de zile la căpşuni, vedeţi ce palat şi-au făcut. Însă pe bătrân l-au lăsat singur, de!
- În ce zi era?
- Era prin iunie, că se terminase cursurile, însă eu trebuia să merg la program, ştiţi cum e în învăţământ… Şi îl aud: „Mă taicule, mă! Ia fă-te-ncoa, că dădui de necuratu”. M-am dus. Moşu ciocănea cu ciomagu o piatră de lângă gard, semn că era tare supărat.
„Ce te supără, nea Gigică? Te-am văzut oţărât de câteva zile”. Moşu îşi mesteca fălcile fără dinţi, da’ până la urmă se uită la mine cu nişte ochi neguroşi: „Mă Ducule, tu mă ştii de om serios, nu-i aşa?”
Eu am dat să râd mânzeşte, ca şi cum aş fi zis, da ce, mai încape vorbă? Nea Gigică s-a încruntat şi mai rău: „M-or ajuns blestemele muierii, auzi tu? Că toată viaţa ei o fost bisericoasă, iar eu râdeam de ea. Ba, dacă vroiam numaidecât să-mi facă pe voie, o ameninţam că zic cu sufletu’ şi pe loc se pleoştea săraca, nu-mi mai ieşea din cuvânt.”
„Da’ ce s-a-ntâmplat?”am scurtat-o eu, că începea serialu.
„De, taică, se vede că trebuia să mai sfinţesc şi eu casa, ca omu’… Acu cred că nici şapte popi nu l-or mai scoate de-acolo!”
„Ce să scoată, tataie?”
„Că-ntr-o seară, la amurgit, am auzit nişte zgrepţăneli sub duşumea. Tu ştii că eu mă culc odată cu găinile; unde era să mai plec în izmene? Am afurisit motanu, că mereu se furişa în beci, apăi m-am culcat cu gând că l-oi cotonogi a doua zi. Dimineaţa m-am luat cu una cu alta, până ce aud iar ca nişte miorlăituri. Fi-ţi-ar maţele fripte de pisoc! l-am sictirit, că mă punea să scobor trepţile până jos în fundu’ beciului. Cum călcam eu atent treaptă cu treaptă, mi se părea că urât mai face cotoiu cela. Parcă se tânguia cu glas de om. Vrea să mă-mbuneze fi-r-ar al morţii! m-am gândit, da’ nu mi-o plăcut. Taman în faţa uşii m-o lovit o duhoare de latrină. Acuma, n-oi mai fi văzând eu bine, da’ am miros de copoi. De-aia pot spune drept, erea miros de om. De! mă gândeam în sine-mi, cine să-mi spurce casa? Care-o fi duşmanu? Şi-atunci aud limpede de după uşă voce de bărbat, ca-n filme, zicea el ceva în altă limbă. Hoţii! Mi-am făcut socoteala: pe cine să chem? Mobilu erea descărcat că se luase curentu, până la Piaucă nu mă ţineau picioarele, iar tu ereai la şcoală. Apoi, mi-am ridicat ciomagu deasupra capului şi-am dat un brânci la uşă, măcar să-i altoiesc eu primu dacă tot o să mă omoare.”
„Şi?”
„Nu se afla nimeni acolo. Nici cotocu, batăr. Am făcut ochii roată, nimic. Când să zic că mi s-o părut, aud după uşă vocea aia. M-aşteptam să mă strângă de gât, să-mi bage cuţâtu-n coaste, cum auzi pe la ştiri. Mă-ntorc, da’ nu mi-erea frică. Însă nici nu credeam c-oi zări priveliştea ceea de groază.”
„Ce era, nene, că mă ţii pe jar?”
„Nu-ţi spusăi? Necuratu! C-am auzit eu muierile că intră Ăla în casă… d-apoi chiar aşa… sălăşluieşte în zidirile oamenilor? M-am închinat, auzi! Apăi am luat crucea din cuiu de la răsărit unde-o pusese Onela mea, Dumnezeu s-o ierte, şi l-am croit între ochi. Da’ n-o dispărut. Se vede treaba că l-o slăbănogit puterea sfântă, că se văicărea pe limba lui. Zicea ectenia de-a-ndoaselea, ducă-se pe pustii!”
„ Mă tăticule, mata ştii că noi am fost ca uncheşu cu nepotu. Îmi pare rău să văd că ai intrat la superstiţii!”
„Nu e năzărire, măi băiete! M-am urcat în casă, am luat psaltirea şi i-am citit de mi s-o uscat limba-n gură, el tot acolo; l-am stropit cu agheazmă mare, nimic. Da’ nu-i făcea bine.”
„Şi cum sta acolo, că nu pricep şi pace!”
„Vină de-l vezi! Că asta vroiam să te rog. E turnat în beton de parc-ar fi fost în cofrag de la bun început.”
„ Tălică gustaşi ceva, tataie… Mai este acolo?”
„De n-o dispărut în ultimu sfert de ceas, da! Cel puţin nu mi-or spurcat casa duşmanii; el erea, săracu. Că de cât s-a văitat am ajuns să mă întreb de n-o fi totuşi om.”
Ducu îi privi pe cei doi căutând să prindă efectul celor povestite asupra lor.
- Şi l-ai văzut?
- Da, domnu’ Robert! Cum te văd şi cum mă vezi. Nu minţise Gigică; era prins în peretele de beton într-un mod inexplicabil. De-aia a zis moşu că e dracu. Om să fii, n-aveai cum să faci asta.
- Descrie-l un pic.
- Păi ce să vă spun? Era faţa vizibilă pe jumătate, îi ieşea un cot, nişte haine trenţuite, palma unei mâini şi un picior de la genunchi în jos… Nu putea să mişte deloc. Nici gura nu era destupată de tot, însă nu vorbea româneşte, asta-i sigur.
- În ce limbă vorbea?
- Engleză, cred, deşi nu pricepeam, ori eu o mai rup pe englezeşte, de la filme…
- Nu te-ndepărta! Încearcă să-ţi aduci aminte exact. Ce aţi făcut după aceea?
- Cred că m-am închinat şi eu… reflex. Nea Gigică l-a tămâiat oleacă fără efect, tuşea săracu, dar nu dispărea. Îi curgeau lacrimi, de la fum cred. Vedeţi, paranormalu ăsta…
- Nu. Te rog nu interpreta. Te plătim să povesteşti, nu ca să-ţi spui părerea. Ce aţi făcut mai departe?
- I-am cerut o ţuică lu’ moşu. A tras din butoiaş cu ţoiu şi-am băut pe rând.
- El vă putea observa?
- A, da! C-am şi râs! Că i-am dat şi lui aşa, în glumă, i-am turnat pe gură ţuică şi i-a plăcut; pe-ormă a tuşit până s-a învineţit.
- Şi?
- Un singur cuvânt am înţeles din tot ce bălmăjea… zicea într-una „pliz” şi bocea.
Apăi i-am zis uncheşului că aicea-i treabă de poliţie, să chemăm 112. Ne-am mai ciondănit un pic, iar eu i-am explicat că-i dau telefonul meu, da’ pe mine să nu mă bage, că nu vreau să fiu implicat, că nu dă bine la şcoală…
- Până să apară poliţia nu s-a mai întâmplat nimic?
- Nu, ce să se mai întâmple?
- Încearcă să-ţi aduci aminte; mai adăugăm cincizeci de euro la sumă…
Ducu clipi des şi un zâmbet îi lumină faţa…
- Vai, da, uite, dacă mă gândesc bine ar mai fi un amănunt, poate fără importanţă, că de-aia nici n-am mai spus la nimeni… Cât a vorbit nea Gigică la telefon, am văzut că ăla săracu avea în palmă ceva… un aparat mic. I l-am luat, ştiu că n-o fost frumos, da’ la ce i-ar mai fi putut folosi? Cred că era un mobil… Nu voia să-l lase, însă i-am explicat că răspund eu dacă sună şi i-l ţin la ureche să vorbească…
- Şi mai ai… telefonul?
Roşind, Ducu băgă mâna în buzunar apoi depuse pe masă un aparat cât o cutie de chibrituri, dotat doar cu două butoane. Reporterul întinse mâna să-l ia. Atunci Ducu se coloră şi mai tare şi bălmăji ceva despre criză, salariul său mic, rate. Reporterul îl privi tăios:
- Cât vrei pe el?
- La preţul pieţei…
- Da? Telefoanele sunt gratuite dacă faci abonament… Cinci euro. Deci a venit poliţia…
- Eu am plecat să nu mă găsească acolo. După ce-o ajuns şefu de post, m-am făcut că mă apropii din curiozitate, că mai trecuse pe uliţă şi Niţă cu Dorel şi intrase şi ei când au văzut loganu lu’ dom’ Şef…
- Poliţistul a venit singur?
- Nu, era cu ăl tânăr, subalternu… Se cruceau în beci cu ochii la perete, cu chipiile date pe ceafă. Şefu, nea Jean, înjura şi de nervi se făcuse ca sfecla: „Paştele mamii voastre, că numa de prostii vă ţineţi! Ce dracu fac eu acum? Cât m-aş feri să n-am evenimente, în comuna asta de căcat se tot petrece câte ceva! Cristi, ia maşina şi fugi la primar, că i-am văzut pe ăia de la canalizare… o avea dracu careva un picamăr!”
- Ce făcea omul din perete? Asta ne interesează pe noi.
- Ehe, dăduse ochii peste cap, da’ nu murise. Am ieşit afară toţi că era aeru greu acolo. Nea Jean ne-a trimis în treaba noastră pe fiecare şi-a rămas să se certe cu Gigică dacă sparge sau nu peretele, că moşu nu prea voia, vă daţi seama…
- Nici pentru o viaţă de om!
- Om sau ce-o fi fost, da’ cât s-a muncit la casa aia, nu vă gândiţi? Peste vreo jumătate de oră au adus picamăru şi-au coborât în beci.
- Au reuşit să-l scoată?
- Nu, domne, dispăruse, după ce-o stat acolo trei zile, o dispărut aşa dintr-odată!
- Am înţeles.
- A rămas gol în perete după forma lui…
- Ajunge, nu ne mai interesează. Uite restul de bani, dar să ştii că ai făcut foarte rău că i-ai luat telefonul…
Ducu se supără brusc:
- Ce telefon cu două taste? E o jucărie, nu e telefon! Şi oricum, nu l-a sunat nimeni.
P
rivi cu necaz la reporterii care coborau uliţa. O sută cincizeci şi cinci de euro. Meritase.Reporterii nu păreau însă prea satisfăcuţi. Conversau într-o limbă pe care Ducu ar fi identificat-o imediat ca fiind foarte asemănătoare sau chiar aceeaşi cu cea vorbită de omul din perete, ceva cam… ca engleza…
- Fără trasor nu-i mai putem calcula poziţia.
- Ce ghinion, să-i ia trasorul! A avut coordonatele greşite…
- Uneori se întâmplă şi când ai coordonatele corecte; ecuaţiile au prea multe variabile. Dar asta ne e meseria, ce să facem? Tu te întorci. Ai trecut cu bine de prima misiune. Dă-i înregistrarea directorului. Fereşte-te de Selma; e mai bine să-i spună altcineva…
- Când vă întoarceţi?
- Hm, două-trei zile. Duc un Obiect în 1945.
- Aveţi grijă! Am auzit că Obiectele fac să crească mult procentul de risc.
- Poveşti, măi băiete. Ce-ai văzut azi se întâmplă foarte rar. Hai, drum bun, intrarea mea e aici.
