Minciunile femeilor

N-am făcut o alegere greșită cumpărând cartea Ludmilei Ulițkaia. M-am bucurat de fiecare pagină citită. Cel mai mult mi-a plăcut „Minciunile femeilor”. Există viață în tot ceea ce scrie autoarea rusă, textele sunt vii. Impresia că sunt un observator din umbră, că însoțesc personajele, m-a urmărit pe parcursul lecturii. Și mai este ceva: e atât de greu de surprins realitatea fără să răzbată din scriitură un aer de falsitate! Iar ceea ce am citit aici e limpede precum cristalul.
Ți-ar fi plăcut cartea și ție, dragul meu.

Când fracturăm adevărul...

Dacă premiile primite de un autor străin mă determină să-i cumpăr cartea, premiile obținute de un autor român mă fac circumspectă.
De ce simt așa, vă las pe voi să ghiciți.
Dar iată că multi-premiatul Mihail Victus se constituie în excepție, cel puțin în ceea ce privește romanul „Fracturi”, singurul volum al autorului citit de mine până acum. Am descoperit un scriitor experimentat, care știe ce urmărește și își conduce cititorul cu mână sigură în direcția dorită.
Fiind un thriller psihologic, „aventura” este mai mult una interioară, chiar dacă firul narativ debutează cu un presupus atentat cu mașină în București. Prezent la locul incidentului, personajul principal constată cu surprindere că ceva începe să se schimbe în structura sa sufletească și devine martor la procesul neașteptat al trezirii conștiinței. Este ceva surprinzător, întrucât el se autodefinește drept un cinic, un pragmatic „manipulator media”. De unde până atunci fusese lipsit de scrupule, atât în viața profesională, cât și în cea personală, incidentul la care este părtaș și din care scapă miraculos îl fac să privească lucrurile în mod diferit.
Construit ca o confesiune, romanul „Fracturi” reușește să mențină treaz interesul cititorului până la final, adică până la rostirea eliberatoarea a adevărului. Tensiunea dramatică se menține constantă de la început până la sfârșit, tonul naratorului este corect dozat cu subtile urcușuri și nuanțări.
Singurul lucru pe care i l-aș reproșa autorului sunt câteva situații în care personajele sunt puse într-o postură artificială. Legătura personajului principal cu o somitate în marketing, americanul Jay Lavison pare o pastișă după un film de la Hollywood, iar invitația la cină primită de același personaj-narator din partea soției uneia dintre victimele atentatului, în timp ce soțul său era în comă, la spital, pare puțin forțată ca să menționez doar două astfel de mici probleme.
În rest, oricât de improbabilă ar părea transformarea interioară a unui astfel de individ, ea este posibilă, iar autorul gradează corect starea de anxietate a personajului, la fel și delimitările fine dintre aspirațiile personajului masculin și aspirațiile și dorințele personajelor feminine care îl înconjoară.
Recomand cu căldură romanul „Fracturi” de Mihail Victus , o poveste ingenioasă despre felul cum minciuna subminează realul.

Cum să spui o poveste tristă pe un ton vesel

A fost foarte plăcută lectura acestei cărți cu totul speciale, cartea Ivonei Boitan, de la care am aflat că se poate scrie o poveste tristă pe un ton vesel.
Povestea este alcătuită din părți care se îmbină perfect, după regula conform căreia dacă un pistol apare într-o narațiune, atunci neapărat se va trage cu el.
Însă ceea ce impresionează mai mult și mai mult este povestea însăși.
Cum pot supraviețui doi copii pe care tatăl i-a părăsit și a căror mamă aproape că a înnebunit de durere?
Într-o lume care aleargă numai după câștig și plăceri viața a devenit un lucru fragil, dar, cu ajutorul unor prieteni speciali, lucrurile se mai pot îndrepta.
Dacă am putea crede că deasupra noastră plutește un Oraș al Prietenilor Imaginari, cu siguranță că necazurile și problemele ni s-ar părea niște chestiuni secundare, lipsite de importanță.
Orașul e acolo, cine vrea să-l vadă?

De la anticariat

Anticariatul din oraș este o sursă de stres pentru bugetul familiei,  întrucât eu nu pot trece pe lângă rafturile cu cărți fără să-mi cumpăr ceva. Aceasta este ultima captură și conține volume pe care le-am citit deja, dar pe care nu le aveam. Problema mea este că nu sunt doar un cititor dependent efectiv de lectură, sunt și colecționar. Îmi plac foarte mult cărțile, îmi place să le ating, să le văd în bibliotecă, să le simt însoțindu-ma pe drumul vieții. Cu cât mai multe, cu atât mai bine!

Exerciții de respirație

Singurătate

„Copilăria lui Iisus”

Titlul romanului e doar o lentilă prin care, după lectură, se dezvăluie anumite înțelesuri. Iisus este ca un arhetip, ceva ce suntem, măcar în parte, fiecare dintre noi.

Am avut o surpriză citind acest roman, pentru că diferă de „Așteptându-i pe barbari” și „Dezonoare”. Dar surpriza a fost una foarte plăcută. „Copilăria lui Iisus”este despre ceea ce nu poate fi șters din sinele nostru; oricâte granițe am trece, chiar numele de ni l-am schimba și ne-ar fi extirpate amintirile, rămâne undeva, în adâncuri o amprentă care nu se tocește. Romanul lui Coetzee este despre agresiunea lumii asupra conștiinței. Cred că acesta este motivul pentru care cartea de față mi-a amintit de o alta, căci așa se întâmplă la mine... Iar acum mi-a revenit în memorie „Trei ceasuri în iad” de ÎPS Antonie Plămădeală, roman pe care vi-l recomand din tot sufletul dacă încă nu l-ați citit.

Personajele lui Coetzee renunță la nume, apartenență, amintiri pentru a putea intra într-o lume nouă, plină de promisiuni, care însă se arată a fi săracă, schematică și încărcată de birocrație. Dușmanul principal al acestei lumi pare a fi însăși creativitea umană, orice idee nouă. Toată lumea trebuie să se modeleze după un șablon.

Simon și David, împreună cu Ines vor încerca o evadare. Le va reuși?

Castelul

Un arpentor sosește neinvitat pe domeniile Contelui într-o seară de iarnă și rămâne să doarmă la Hanul Podului fără să aibă permis de ședere. A doua zi, această aparent măruntă întâmplare stârnește valuri în vastul și labirinticul univers birocratic al Domeniilor Senioriale.

Contele, stăpânul absolut al acestei lumi aproape ermetic închise, este deranjat de un telefon matinal. Iritat, fără să ghicească nici el însuși consecințele, dă o dispoziție care va forța limitele cetății sale atât de riguros organizate. Șase zile de cauze și efecte, de măsuri și contra-măsuri vor remodela viața așezării? Șase zile pentru a crea o lume nouă? Se va schimba ceva la sfîrșit, în ziua a șaptea, în această mică lume osificată?

Veți afla citind „Castelul” de Aurel Antonie, un roman care trimite în mod evident la „Castelul” lui Kafka, dar care mi-a readus în memorie și ecouri din „Pfitz” de Andrew Crumey.

„Castelul” de Aurel Antonie, un roman desăvârșit, scris ireproșabil care m-a încântat și m-a bucurat că aparține literaturii române, cu singurul regret că este prea puțin cunoscut și nu a beneficiat de recunoașterea pe care o merită.

„Cel de Sus, Spațiu și Mine”

M-a uimit de la primele pagini, dar, pe măsură ce am citit, uimirea s-a transformat în pură încântare. Este cel mai original eseu pe care l-am citit de multă, multă vreme. Scris sub forma antică a dialogului cu întrebări și răspunsuri, textul de față are o neașteptată prospețime; poate i se trage din tonul ludic cu care vorbește despre chestiuni profunde, poate din perspectiva cu totul neașteptată din care abordează chestiuni ce țin de filosofie... chiar nu știu în ce rezidă farmecul acestei cărți care m-a cucerit. 
Mi-aș dori s-o fi citit înainte de a scrie „Tunelul de la capătul lumii”, dar sunt bucuroasă că a ajuns la mine măcar acum. O recomand cu căldură!

Volumul poate fi cumpărat de aici

Premiul Romcon

 Fac parte din categoria celor care reușesc să aibă încredere în ei înșiși abia după ce alții au crezut mai întâi. De aceea, pentru mine, faptul că am câștigat premiul Romcon pentru cel mai bun roman SF scris de un autor român în 2018, este un stimulent neprețuit. Le mulțumesc cititorilor care m-au votat, le mulțumesc celor care au citit sau doresc să citească romanul meu!
Cei care vor să-l cumpere îl găsesc în librării sau pe internet, aici.

Iar acesta este un volum de povestiri, primul volum din cele două pe care intenționez să le public deocamdată.

„Între lumi”

Scrierea unei povestiri necesită același efort creator ca și începutul unui roman, spunea Marquez la începutul volumului său de povestiri „Douăsprezece povestiri călătoare” și cred că nimic mai potrivit nu s-ar fi putut spune despre povestirile cuprinse în volumul scriitoarei Ana Veronica Mircea, unde fiecare text este, dacă pot spune așa, un micro-roman. De ce fac această afirmație? Pentru că în spatele fiecărui text nu e doar o mică scenă de teatru, un decor improvizat pentru o acțiune schematică, ci o întreagă lume imaginată și creată în detaliu; chiar dacă ceea ce vedem direct prin cuvintele autoarei este un fragment al acestor universuri, ceea ce se ghicește plutind în adâncime este fascinant: lumi necunoscute pulsând vii, dincolo de cele câteva personaje pe care le simți deplin conturate, dincolo de firul narativ scurt, stilul și forța expresiei dezvăluie o maestră a genului.

„Kill” și „Coșmar” sunt două povestiri pe care le-am recitit cu mare plăcere pentru originalitatea ideii și surpriza unui punct de vedere neașteptat.

„Între lumi”, povestirea care dă titlul volumului, este continuarea povestirii „Aproape îngeri” de Sergiu Someșan, alt mare reprezentat al SF-ului românesc. Îmbinarea celor două texte este perfectă, deznodământul rămâne imprevizibil.

Deosebit de mult mi-a plăcut „Vremea vânturilor”, unde alegerea pe care trebuie să o facă personajele ar fi o alegere dificilă pentru oricare dintre noi.

Absolut remarcabile sunt textele cele mai scurte ale volumului: „Mutare disciplinară”, „Tolaie”, „Cazul Jurgen Gott”, „În culise”, „Mărturisirea”, „Himera”, „Scan Dal”, „Elementul exotic” și următoarele care înfățișează tablouri perfect realizate ale unor lumi extraterestre cu personaje expresive trădând preocupări, probleme, aspirații sau neîmpliniri profund omenești sau complet străine umanului.

Volumul se apropie de sfârșit într-o notă de umor cu textul „Lovitură de palat” în care descoperim o Românie a viitorului condusă numai de femei și se încheie cu cel mai scurt text, „Ultima partidă”, un fel de panseu dulce-amărui care așterne un zâmbet mulțumit pe fața cititorului care n-a putut lăsa cartea din mână până târziu în noapte.

Volumul poate fi cumpărat aici:

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=268

Ultima lună

Acestea sunt lecturile din ultima lună, firește, nu sunt egale între ele. Povestirile lui Marquez mi-au plăcut, deși, vorba autorului, nu toate „se leagă”. Mult mai aproape de mine, cea care sunt acum, este volumul de povestiri al japonezului Kawabata, dragostea mea cea mai recentă. Dar, ca să fiu obiectivă, trebuie să admit că nici povestirile lui nu sunt de aceeași valoare. Cel mai mult mi-au plăcut „Reîntâlnirea” și „Luna în apă”.
„Pnin” a fost cartea cu care m-a surprins Nabokov; acest autor parcă ar fi mereu un altul la fiecare volum! Nu știu cum și de ce, dar mie mi-a tot revenit în memorie, citind la „Pnin”, un personaj al lui Dickens: domnul Pickwick.
„Castelul din Pirinei” se înscrie în linia de literatură ușurică ce bântuie azi prin anumite cercuri europene și care a atins și anumiți autori de la noi, unii chiar premiați! Ce să zic? Ecranizăm basme, citim povești și ne mai mirăm că dăm în mintea copiilor?
„Obiecte ascuțite” este un roman polițist destul de prost. Și n-ar fi prost, dacă n-ar căuta să fie neapărat „de succes”. O carte scrisă după rețeta unui curs de creative writing.