De la anticariat

Anticariatul din oraș este o sursă de stres pentru bugetul familiei,  întrucât eu nu pot trece pe lângă rafturile cu cărți fără să-mi cumpăr ceva. Aceasta este ultima captură și conține volume pe care le-am citit deja, dar pe care nu le aveam. Problema mea este că nu sunt doar un cititor dependent efectiv de lectură, sunt și colecționar. Îmi plac foarte mult cărțile, îmi place să le ating, să le văd în bibliotecă, să le simt însoțindu-ma pe drumul vieții. Cu cât mai multe, cu atât mai bine!

Exerciții de respirație

Singurătate

„Copilăria lui Iisus”

Titlul romanului e doar o lentilă prin care, după lectură, se dezvăluie anumite înțelesuri. Iisus este ca un arhetip, ceva ce suntem, măcar în parte, fiecare dintre noi.

Am avut o surpriză citind acest roman, pentru că diferă de „Așteptându-i pe barbari” și „Dezonoare”. Dar surpriza a fost una foarte plăcută. „Copilăria lui Iisus”este despre ceea ce nu poate fi șters din sinele nostru; oricâte granițe am trece, chiar numele de ni l-am schimba și ne-ar fi extirpate amintirile, rămâne undeva, în adâncuri o amprentă care nu se tocește. Romanul lui Coetzee este despre agresiunea lumii asupra conștiinței. Cred că acesta este motivul pentru care cartea de față mi-a amintit de o alta, căci așa se întâmplă la mine... Iar acum mi-a revenit în memorie „Trei ceasuri în iad” de ÎPS Antonie Plămădeală, roman pe care vi-l recomand din tot sufletul dacă încă nu l-ați citit.

Personajele lui Coetzee renunță la nume, apartenență, amintiri pentru a putea intra într-o lume nouă, plină de promisiuni, care însă se arată a fi săracă, schematică și încărcată de birocrație. Dușmanul principal al acestei lumi pare a fi însăși creativitea umană, orice idee nouă. Toată lumea trebuie să se modeleze după un șablon.

Simon și David, împreună cu Ines vor încerca o evadare. Le va reuși?

Castelul

Un arpentor sosește neinvitat pe domeniile Contelui într-o seară de iarnă și rămâne să doarmă la Hanul Podului fără să aibă permis de ședere. A doua zi, această aparent măruntă întâmplare stârnește valuri în vastul și labirinticul univers birocratic al Domeniilor Senioriale.

Contele, stăpânul absolut al acestei lumi aproape ermetic închise, este deranjat de un telefon matinal. Iritat, fără să ghicească nici el însuși consecințele, dă o dispoziție care va forța limitele cetății sale atât de riguros organizate. Șase zile de cauze și efecte, de măsuri și contra-măsuri vor remodela viața așezării? Șase zile pentru a crea o lume nouă? Se va schimba ceva la sfîrșit, în ziua a șaptea, în această mică lume osificată?

Veți afla citind „Castelul” de Aurel Antonie, un roman care trimite în mod evident la „Castelul” lui Kafka, dar care mi-a readus în memorie și ecouri din „Pfitz” de Andrew Crumey.

„Castelul” de Aurel Antonie, un roman desăvârșit, scris ireproșabil care m-a încântat și m-a bucurat că aparține literaturii române, cu singurul regret că este prea puțin cunoscut și nu a beneficiat de recunoașterea pe care o merită.

„Cel de Sus, Spațiu și Mine”

M-a uimit de la primele pagini, dar, pe măsură ce am citit, uimirea s-a transformat în pură încântare. Este cel mai original eseu pe care l-am citit de multă, multă vreme. Scris sub forma antică a dialogului cu întrebări și răspunsuri, textul de față are o neașteptată prospețime; poate i se trage din tonul ludic cu care vorbește despre chestiuni profunde, poate din perspectiva cu totul neașteptată din care abordează chestiuni ce țin de filosofie... chiar nu știu în ce rezidă farmecul acestei cărți care m-a cucerit. 
Mi-aș dori s-o fi citit înainte de a scrie „Tunelul de la capătul lumii”, dar sunt bucuroasă că a ajuns la mine măcar acum. O recomand cu căldură!

Volumul poate fi cumpărat de aici

Premiul Romcon

 Fac parte din categoria celor care reușesc să aibă încredere în ei înșiși abia după ce alții au crezut mai întâi. De aceea, pentru mine, faptul că am câștigat premiul Romcon pentru cel mai bun roman SF scris de un autor român în 2018, este un stimulent neprețuit. Le mulțumesc cititorilor care m-au votat, le mulțumesc celor care au citit sau doresc să citească romanul meu!
Cei care vor să-l cumpere îl găsesc în librării sau pe internet, aici.

Iar acesta este un volum de povestiri, primul volum din cele două pe care intenționez să le public deocamdată.

„Între lumi”

Scrierea unei povestiri necesită același efort creator ca și începutul unui roman, spunea Marquez la începutul volumului său de povestiri „Douăsprezece povestiri călătoare” și cred că nimic mai potrivit nu s-ar fi putut spune despre povestirile cuprinse în volumul scriitoarei Ana Veronica Mircea, unde fiecare text este, dacă pot spune așa, un micro-roman. De ce fac această afirmație? Pentru că în spatele fiecărui text nu e doar o mică scenă de teatru, un decor improvizat pentru o acțiune schematică, ci o întreagă lume imaginată și creată în detaliu; chiar dacă ceea ce vedem direct prin cuvintele autoarei este un fragment al acestor universuri, ceea ce se ghicește plutind în adâncime este fascinant: lumi necunoscute pulsând vii, dincolo de cele câteva personaje pe care le simți deplin conturate, dincolo de firul narativ scurt, stilul și forța expresiei dezvăluie o maestră a genului.

„Kill” și „Coșmar” sunt două povestiri pe care le-am recitit cu mare plăcere pentru originalitatea ideii și surpriza unui punct de vedere neașteptat.

„Între lumi”, povestirea care dă titlul volumului, este continuarea povestirii „Aproape îngeri” de Sergiu Someșan, alt mare reprezentat al SF-ului românesc. Îmbinarea celor două texte este perfectă, deznodământul rămâne imprevizibil.

Deosebit de mult mi-a plăcut „Vremea vânturilor”, unde alegerea pe care trebuie să o facă personajele ar fi o alegere dificilă pentru oricare dintre noi.

Absolut remarcabile sunt textele cele mai scurte ale volumului: „Mutare disciplinară”, „Tolaie”, „Cazul Jurgen Gott”, „În culise”, „Mărturisirea”, „Himera”, „Scan Dal”, „Elementul exotic” și următoarele care înfățișează tablouri perfect realizate ale unor lumi extraterestre cu personaje expresive trădând preocupări, probleme, aspirații sau neîmpliniri profund omenești sau complet străine umanului.

Volumul se apropie de sfârșit într-o notă de umor cu textul „Lovitură de palat” în care descoperim o Românie a viitorului condusă numai de femei și se încheie cu cel mai scurt text, „Ultima partidă”, un fel de panseu dulce-amărui care așterne un zâmbet mulțumit pe fața cititorului care n-a putut lăsa cartea din mână până târziu în noapte.

Volumul poate fi cumpărat aici:

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=268

Ultima lună

Acestea sunt lecturile din ultima lună, firește, nu sunt egale între ele. Povestirile lui Marquez mi-au plăcut, deși, vorba autorului, nu toate „se leagă”. Mult mai aproape de mine, cea care sunt acum, este volumul de povestiri al japonezului Kawabata, dragostea mea cea mai recentă. Dar, ca să fiu obiectivă, trebuie să admit că nici povestirile lui nu sunt de aceeași valoare. Cel mai mult mi-au plăcut „Reîntâlnirea” și „Luna în apă”.
„Pnin” a fost cartea cu care m-a surprins Nabokov; acest autor parcă ar fi mereu un altul la fiecare volum! Nu știu cum și de ce, dar mie mi-a tot revenit în memorie, citind la „Pnin”, un personaj al lui Dickens: domnul Pickwick.
„Castelul din Pirinei” se înscrie în linia de literatură ușurică ce bântuie azi prin anumite cercuri europene și care a atins și anumiți autori de la noi, unii chiar premiați! Ce să zic? Ecranizăm basme, citim povești și ne mai mirăm că dăm în mintea copiilor?
„Obiecte ascuțite” este un roman polițist destul de prost. Și n-ar fi prost, dacă n-ar căuta să fie neapărat „de succes”. O carte scrisă după rețeta unui curs de creative writing.

Puiul de vulpe

L-am găsit pe Evgheni Evtușenko zăcând pe trotuar pe faleza Olăneștiului, în praf și-n soare, că era încă vară. Nu citisem nimic scris de el, dar în adâncurile mele numele autorului a avut un ecou, o amintire despre un poem recitat de un om foarte drag, o poezie cu un pui de vulpe. Așa că am ridicat cartea de pe jos și-am adus-o acasă, iar în jurul datei de 10 octombrie i-a venit rândul la citit, după cum aflu acum din jurnalul meu. Îmi place literatura rusă și n-am ce face. Sigur că sunt multe tâmpenii și pe acolo, dar acest roman are calitatea de a evita capcanele cenzurii comuniste și de a da glas unor lucruri greu de spus la vremea respectivă. O carte bună.

Am citit printre nori...

Îmi place mai mult titlul celeilalte traduceri, „Vuietul muntelui”. „Vuiet” este un termen mai vag, mai imprecis și deci mai îndepărtat înțelegerii noastre și tocmai aceasta este și tema romanului, incapacitatea oamenilor de-a atinge zone adânci și ascunse din sufletul celorlați sau chiar din propriul suflet. O carte care mi-a plăcut mult. M-a făcut să-mi amintesc și de „Jurnalul unui bătrân nebun” de Junichiro Tanizaki.

„Îngeri căzători” mi s-a părut că promite foarte mult încă de la primele pagini, însă m-a dezamăgit pe parcurs. În efortul de a colora perfect o epocă, mi s-a părut că autoarea a făcut un oarecare rabat la caracterizarea personajelor. Doamna Coleman e neverosimilă. Anumite picanterii sunt exagerate. Păcat. Toată a doua parte a cărții cu revoluția sufragetelor m-a plictisit grozav și m-a făcut să recurg la un truc al meu, citirea a două cărți în paralel. Cealaltă carte a fost o recitire din Haruki Murakami, am reluat „Sputnik iubita mea”, unul dintre cele mai profunde romane ale autorului, deși nu cel mai popular. A fost un balsam pe inima mea!

Ei, cu Elena Ferrante lucrurile au mers și mai greu. Adevărul e că nu mi-a plăcut nici „Zilele regăsirii mele”, deși sunt conștientă că este o părere subiectivă care vine din faptul că nu empatizez cu personajele autoarei. Dat fiind că am început acest al doilea roman mă voi strădui să-l și termin, dar recitesc în paralel o carte de substanță, „Mândră lume nouă” de Aldous Huxley. E un fel de a pune un medicament amar pe o bucățică de zahăr, ha, ha. Nu că ar fi prea dulce - mă refer la mesaj - cartea lui Huxley...

Cărți de citit toamna

M-am apucat serios să citesc tot ce găsesc scris de Yasunari Kawabata și mă întreb dacă prima mea impresie, anume aceea că textele sale au un iz foarte modern, este doar opinia mea sau chiar așa stau lucrurile. Încă nu am reușit să pun mâna pe romanele sale cele mai importante, dar cele două pe care le prezint aici, mi-au spus mult despre autorul lor. Yasunari Kawabata merge spre adâncimile sufletului omenesc, sondează acele locuri de taină pe care le descoperim uneori cu înfiorare. Romanele lui sunt simple, acțiunea este liniară, tocmai pentru că ceea ce este complicat rămâne subteran, abia ghicit la o privire superficială. În „Frumusețe și întristare” am descoperit multe imagini pe care avea să le folosească Haruki Murakami mai târziu și am zâmbit ca în fața unor prieteni vechi cu care afli dintr-o dată că te înrudești! Din păcate, romanul „Păpădiile” este un manuscris rămas nefinalizat, iar editorul nu are eleganța de a avertiza cititorul asupra acestui fapt... Chiar și așa, mie mi-a plăcut. Pentru toți iubitorii literaturii japoneze, Yasunari Kawabata este un punct de frontieră obligatoriu.