Mărimea Sa, Căpşuna Supremă!

Următoarea poveste

Nu am cuvinte îndeajuns să laud această carte! La sfârşitul unei seri lungi în care am parcurs cele o sută de pagini aveam în minte „Eu nu ucid corola de minuni a lumii”. Am deschis fereastra balconului şi am privit stelele. Mă vizitau tot felul de gânduri şi surâdeam întunericului nopţii. Mă întrebam cum e să călătoreşti de la Belem la Belem, de pe un continent pe altul, dar rămânând pe loc, sub stele, pentru că aceasta e probabil ultima călătorie?

Cum e să te culci în Amsterdam şi să te trezeşti în Portugalia, cu douăzeci de ani în urmă? Care să fie subiectul acestui sclipitor roman de numai o sută de pagini, m-am întrebat sorbind aerul nopţii. Călătoria lui Voyager? Dragostea interzisă? Meditaţia pe marginea faptului că  ne-am apropiat de limita sistemului solar şi ne-am îndepărtat de noi înşine?

Se întâmplă uneori să ne rătăcim de drum şi atunci e posibil, pentru unii dintre noi, să apară o persoană specială care să ne corecteze traiectoria fie printr-un vers latinesc, fie printr-o recomandare de lectură, fie printr-o simplă întrebare. Acea persoană poate fi Lisa d'India sau Maria Zeinstra sau… tu....

"Tu îmi făceai semn, nu era greu să te urmez. Mă învăţaseşi ceva despre cele ce nu pot fi măsurate, aflasem că până şi cea mai neînsemnată fărâmă de timp putea să ascundă un spaţiu imens al amintirii şi, îngăduindu-mă neînsemnat şi întâmplător cum eram, mă făcuseşi să înţeleg cât eram eu de mare. Nu trebuie să-mi mai faci semne. Vin!"

Hello World!

Vârsta nu te apără de dragoste

Să clarific lucrurile de la început: bătrânul domn Utsugi nu e nebun. Nu e nici măcar senil. Nouă, europenilor, ni se par deplasate anumite gesturi pe care cultura orientală le consideră absolut fireşti şi naturale.

*

Mă gândesc câtă dreptate a avut Anais Nin când a spus că vârsta nu te poate apăra de dragoste.  Acum, desigur, fiecare poate înţelege prin dragoste altceva.

*

Dincolo de minusurile fizice, bătrâneţea este un privilegiu. E şansa de a schimba perspectiva din care contemplăm peisajul vieţii. Numai bătrâneţea te poate urca în vârful acelui turn de unde poţi scruta, poţi înţelege… Pe la douăzeci de ani şi eu pufneam cu un aer atotştiutor la pretenţiile de a fi sfătuită, îndrumată, povăţuită de cei mai în vârstă decât mine. Şi eu am crezut că ştiu tot. Ha, ha! Dar râd amar.

*

Categoric, mi-a plăcut mult jurnalul bătrânului îndrăgostit. Voi căuta şi alte cărţi scrise de Tanizaki şi cel mai mult mă atrage acest titlu:

„O pisică, un bărbat şi două femei”

Solitudine

„Una dintre cele mai grave boli pe lumea asta este să nu însemni nimic pentru nimeni.”

Tot timpul

As Time Goes By

"A Book of Silence"

"I got fascinated by silence; by what happens to the human spirit, to identity and personality when the talking stops, when you press the off button, when you venture out into that enormous emptiness. I was interested in silence as a lost cultural phenomenon, as a thing of beauty and as a space that had been explored and used over and over again by different individuals, for different reasons and with wildly differing results. I began to use my own life as a sort of laboratory to test some ideas and to find out what it felt like. Almost to my surprise, I found I loved silence. It suited me. I got greedy for more. In my hunt for more silence, I found this valley and built a house here, on the ruins of an old shepherd’s cottage."

Sara Maitland - "A Book of Silence"

Grenadiermarsch

Marşul grenadierilor nu este titlul vreunui roman sau al unei compoziţii muzicale, ci este numele unui fel de mâncare. La bază, reţeta se compune dintr-un amestec de paste şi cartofi fierţi. O combinaţie imposibilă? Hm, nu chiar, dar asta veţi vedea numai dacă o încercaţi. Sigur, e vorba de o groază de carbohidraţi, un surplus de calorii, însă popota militară unde probabil că s-a inventat „grenadiermarsch” dorea să-şi ţină soldaţii sătui timp cât mai îndelungat.

Toată copilăria l-am auzit pe bunicul suspinând nostalgic după grenadiermarsch, dar nu ştiu din ce motive, bunică-mea nu a acceptat să gătească niciodată această bombă calorică. Până la urmă s-a milostivit o mătuşă şi a produs un castron imens cu respectiva salată, căci un fel de salată este, cel puţin prin comparaţie, şi ne-a invitat pe toţi la masă. Atunci pe loc mi s-a părut o chestie fadă, dar cine a ajuns cel puţin la vârsta mea ştie că în copilărie percepem altfel gustul.

Zilele acestea, din lipsă de inspiraţie culinară, mi-am amintit de marşul grenadierilor şi am constatat că reţeta nu există în vechile şi îngălbenitele cărţi şi caiete moştenite în bucătăria mea. Noroc cu internetul, această splendidă invenţie care apropie depărtările (şi îndepărtează ceea ce ne este apropiat), căci Google search mi-a adus mai multe rezultate la interogaţia mea, printre care şi reţeta. O puteţi găsi cu proporţii exacte, eu am făcut-o după ochi: 4-5 cartofi curăţaţi de coajă, tăiaţi în cubuleţe şi fierţi, 400g de paste scurte fierte conform indicaţiilor, 2 cepe tocate prăjite în ulei, eventual de măsline. Cartofii se zdrobesc cu furculiţa, (dar pot fi lăsaţi şi cubuleţe) se amestecă în cratiţa în care s-a prăjit ceapa, se condimentează cu sare, piper, boia, după care se adaugă acestui „piure” şi pastele fierte. Cine doreşte, poate prăji lângă ceapă şi feliuţe de kaiser. Eu am avut ispita puternică de a adăuga la final şi fâşii de ardei copt, dar m-am abţinut, căci am vrut să prepar grenadiermarsch, nu altceva.

În poze este străbunicul Alzner cu cei doi fii ai săi, Frederick, bunicul meu, şi Alfred, unchiul mort de tânăr.

Bunicul Alzner Frederick, elev la şcoala de ofiţeri de la Budapesta

Bunicul în uniformă alături de mama Josephina, sora mai mare, Sophie şi fratele Alfred

Clasa bunicului de la şcoala de ofiţeri, 1912

400

foto Ivan Letochin

O fereastră cu lumină

Cineva mi-a spus odată că dacă nu cred în nesperat nu voi întâlni nesperatul. Probabil că trebuie să navighez cu deplină încredere şi cu speranţă şi atunci voi descoperi o lume nouă, aşa cum Columb a descoperit America, dacă nu cumva, întocmai cum a spus regina Isabela, Dumnezeu nu a creat anume America spre a-i răsplăti curajul. Cred că există o fereastră dincolo de care e veşnic lumină. O lumină lină, o lumină care nu se stinge, o lumină neînserată. Cred că există tărâmul fericitelor şi nesperatelor regăsiri. Sunt în deplin întuneric, o fereastră luminată se vede imediat, dar trebuie să ţin ochii deschişi. Deschide ochii! Curajul de a crede se răsplăteşte.

"Cum simte domnisoara Smilla zapada"

Sau... cum e sa pierzi ceea ce iubesti.