"Cerurile Oltului"

"Fabrica de Absolut" - Karel Capek

„Ceea ce nu primeşti atunci când cauţi, în zadar vine mai târziu.” Asta am simţit acum mulţi ani, pe când doream cu ardoare să citesc „Fabrica de absolut” de Karel Capek şi nu reuşeam s-o găsesc.

Karel Capek scria ceva destul de ciudat, încât să-mi placă la vârsta incertă a adolescenţei: nici S.F., nici fantasy, parcă mai mult ceva apropiat de un viitor distopic, asemănător cu „Mândra lume nouă” de Aldous Huxley sau ca în „1984” a lui Orwell.

Am citit însă cu nesaţ „Krakatit” şi l-am şi admirat în taină de domnul inginer Prokop… Acum am descoperit în virtual „Fabrica de Absolut”, dar gustul nu mai este acelaşi: farmecul s-a risipit, a venit prea târziu.

Picătura de linişte

"Pseudo-Kineghetikos"

Vă plac vânătorii? Eu îi urăsc. Nu le pot înţelege satisfacţia de a ucide. Şi eu mănânc carne, şi pentru mine sunt sacrificate animale. Dar ei nu ucid ca să se hrănească, ei ucid de plăcere.

Ieri eram la bucătărie când m-a lovit un zgomot asurzitor, din senin. M-am speriat, am ieşit în curte. Ţipete, fluierături, lătrături, ţignale, timpane lovite. Am crezut că m-a izbit un tren.

Erau treizeci de gonaci care hăituiau vânatul. Intraseră în livada, păşunea şi pădurea noastră, încălcându-ne proprietatea fără să ceară permisiunea şi fără măcar să anunţe în prealabil.

Este o practică obişnuită a Ocolului Silvic din Stoiceni, judeţul Vâlcea. Nu e prima oară când se întâmplă. Am citit legea fondului cinegetic, dar oare această lege le permite să încalce o proprietate privată fără consimţământul proprietarului?

M-au ameninţat că-mi împuşcă cei doi câini dacă nu plecăm din pădure. Din pădurea noastră!

Foarte ciudate legi avem. Trăim într-o ţară ciudată!

"Sera"

E atât de frig afară, încât titlul acestei cărţi mi-a sunat îmbietor. Brian Aldiss nu e foarte cunoscut la noi, până în 1991 mi se pare că nu i se publicase nimic în limba română, deşi este un autor important al literaturii britanice de anticipaţie.

De ce „Sera”? Pentru că îmi place ideea S.F. a cărţii. În 1962, era o idee destul de nouă, dacă mă gândesc…

Adepţilor încălzirii globale acest roman le va da satisfacţie. Pe ceilalţi îi va purta pe un Pământ supraîncălzit într-o zi rece de iarnă.

Îmi place de Brian Aldiss pentru că a imaginat viaţa într-o Bibliotecă Virtuală.

"Mari Corăbii"

Andrei m-a anunţat că se apucă de construcţii navale de îndată ce a văzut la televizor reclama ce ne îndeamnă să cumpărăm o revistă împreună cu piesele componente ale unui galion medieval.

- Că tot voiai tu să facem o croazieră pe Mediterana. îmi argumentă reducând la proporţia realelor posibilităţi dorinţa mea.

Cum nu avea sens să protestez invocând diferenţele vizibile dintre un galion medieval şi o navă de lux cu servicii all-inclusive, m-am arătat de acord să cumpere jucăria respectivă ca să aibă ce meşteri. (pentru că oricum locuim la casă cu gospodărie mare şi nu prea avem de lucru…)

Ieri seară, soţul meu tocmai întors de la serviciu îmi arată triumfător minunata lui achiziţie: "Mari Corăbii".

- Uite, îmi zise, cred că vom petrece nişte seri plăcute împreună, că mă tot baţi la cap pentru că urmăresc GSP. Tu vei spăla vasele, iar eu voi sta lângă tine şi voi asambla galionul.

- Probabil va trebui să am grijă să ai şi o farfurie cu prăjituri în faţă, nu? Ia dă-mi să văd ce scrie pe jucăria ta. Ha! Credeai că asta-i toată corabia? Sunt doar primele piese, dragule. Va trebui să cumperi toată colecţia înainte de a te apuca. Şi după cum văd, doar primul număr are preţul „promoţional” de 6,90 lei… Până la urmă cred că va costa cât o croazieră adevărată.

- Da, dar şi când o vom expune pe birou…

Mi-am imaginat ce călătorii vom face din port în port, urmărind traseul cu pixul, aşezaţi comod în fotolii şi privind la hartă.

M-am simţit jefuită de-un vis. Aşa că doamnelor, dacă soţii vor să-şi cumpere galionul, aveţi grijă, e un vas cu piraţi!

P.S. În tot răul e şi-o veste bună: se întoarce flota acasă!!!

Later Edit:

Pentru cine doreşte un forum interesant pe această temă, puteţi vizita acest site: http://corabii.webs.com/

Ieşirea din sine

Niciodată nu mi-am dorit să fiu altcineva decât cine sunt. Dar am vrut uneori să fac o pauză de mine însămi.

Aşa, ca un fel de ieşire din sine. I-am invidiat în taină pe roboţii şi androizii din filme care se puteau deconecta, puteau trece pe „stand by” sau „off”.

Dar, întrucât sunt umană 100%, singurul remediu este să fac ceva diferit în astfel de zile.

Deci, dacă de obicei urmăresc Antena 3, azi mă mut pe Taraf. Dacă mă străduiesc să gătesc sănătos, azi voi trece pe prăjeli, tocături şi prăjituri grele. Evit telefonul? Azi voi da telefoane. Îl trimit pe Andrei să plătească cele „n” taxe? Mă duc eu!

Spre seară voi dori cu nesaţ să redevin EU cea de toate zilele.

P.S. Poate îmi spuneţi a cui e pictura aceasta...

Nostradamus

Moldova, Te iubesc!

Am găsit în bibliotecă...

Scrisori

Eu Nimeni sunt! Tu cine eşti? Se ştie?

Ori poate Nimeni eşti asemeni Mie?

Suntem deci o pereche? Taci, nu spune!

Pe dată ar afla o-ntreagă lume!

***

Iar de te-ai pierde - m-aş pierde şi eu,
Chiar dacă mai tare - mai pur -
Numele meu ar suna
Lăudat de Azur

De-ai fi tu izbăvit
Şi damnată-aş fi eu,
Unde nu te-aş afla
Ar fi Iadul meu

Să ne-ntâlnim despărţiţi ne e dat
Tu - deoparte - Eu - de alta
Între noi - o Uşă crăpată -
Ruga - şi Marea -
Şi-acea Hrană Albă
Care e disperarea

Prea puţin era să mor pentru tine,
Şi cei din urmă Greci o făceau.
Să trăieşti, Iubite, costă mai mult
Eu şi asta ţi-o dau

Să mori, e un fleac: ai fost şi te-ai dus,
Să trăieşti, presupune şi
Să mori repetat - şi fără măcar
Răgazul să-l ai de-a muri.

Emily Dickinson

Prăjitura de alungat peţitorii

Lângă fereastră, bunica Elisabeta. (1892-1987)

Pentru că tot sap în bibliotecă şi am vorbit ieri despre cărţi de bucate şi prăjituri, iar acum două zile despre colecţia Romanul de dragoste, mi-am amintit de bunica, o fiinţă fascinantă pentru mine şi în povestea căreia se amestecă un pic din toate aceste ingrediente…

Peisaj din Ighiu, Alba, 1919

A fost o cititoare pasionată încă din copilărie. Tatăl ei, străbunicul meu, era învăţător şi aveau cărţi în casă, astfel că ea îşi împărţea timpul între citit şi pictură. Mama ei se mai supăra că nu se ocupă şi de lucruri mai feminine şi, drept pedeapsă, o punea să croşeteze metri întregi de dantelă. („femeile croşetează”, nu?)
Probabil că cititul peste măsură i-a dăunat într-un fel bunicii mele, aşa cum ne dăunează tuturor: produce stări de plutire cu capul în zona norilor, de percepţie eronată a realităţii, idealism excesiv, visare necontrolată etc.
Aşa se face că bunica Elisabeta s-a îndrăgostit de un tânăr pe care l-a catalogat pe loc „iubirea vieţii ei”, „sufletul ei pereche”. Acum nu ştiu dacă el era un cititor la fel de activ şi suferea la rându-i de aceste simptome de romantism cronicizat. Destinul le-a nemurit însă iubirea ucigându-l pe el în primul război mondial.

Elisabeta, 1916

Cum era de aşteptat, bunica a decretat că ea nu va mai iubi niciodată şi că va rămâne domnişoară bătrână, spre indignarea şi mai apoi spaima familiei. Străbunica a pedepsit-o să croşeteze, (de aceea am şi azi în dulapuri sute de metri de dantelă), străbunicul însă, mai practic, a început să aducă peţitori.

Toată adolescenţa am ascultat-o pe bunică-mea povestind iar şi iar cum fugea în grădină când îl vedea pe taică-său aducând musafiri. Cum îşi sumetea fustele lungi şi strâmte ca să poată sări gardul în grădinile vecinilor. Cum, după ce i s-a interzis să mai facă acel lucru de ruşine pentru o domnişoară, s-a gândit la o metodă mai eficientă de alungat peţitorii.

Găsise într-o carte, (ce carte era? Mi-a spus titlul, dar nu l-am reţinut.), o reţetă de prăjitură căreia nu i-ar fi făcut faţă nimeni pe lume, oricât ar fi fost de dornic s-o ia de nevastă.

Reţeta s-a păstrat în folclorul familiei. Oare o vrea cineva? O doriţi, doamnelor? Iat-o:

-2 pahare de morcov ras

-2 pahare de zahăr

-1 pahar de ulei

-3 pahare de făină

- bicarbonat de sodiu stins

- zahăr vanilat (pentru situaţia în care mai aveţi o urmă de milă) sau cacao (dacă vreţi răzbunare totală)

Se amestecă totul şi se coace în tavă unsă şi tapetată.

Ei bine, am făcut-o eu. Aveam doar 15 ani, mi se treceau cu vederea erorile culinare, dar trebuie să vă spun că asta a fost prea mult. La început arăta îmbietor, cam în maniera unui chec, însă mirosul de morcov copt era un avertisment grăitor pentru cine avea nas de adulmecat.

Tata, docil, dornic în mod didactic să mă încurajeze, a acceptat să guste produsul. N-a putut mânca o felie întreagă. Fratele meu Mihai, aflat întâmplător acasă, mi-a spus tranşant că nu va mânca din aia, dar, ca să-mi arate că e binevoitor, o va lua s-o arunce unor câini răi care-l dădeau jos de pe bicicletă şi de care voia să scape.

Întrucât vecinii din bloc începuseră să se agite subtil din cauza mirosului, am fost de acord. A doua zi, Mihai mi-a spus că n-a reuşit să transporte „prăjitura” până unde ar fi dorit, că pe traseu a fost nevoit s-o arunce şi că „a scăpat-o” în Mureş, şi de îndată au fost observaţi peşti cu burta în sus.

Atunci am înţeles pe deplin ce armă puternică folosise bunica, cu ce forţă şi devotament apărase amintirea iubitului defunct. Timp de zece ani a petrecut în singurătate, citind şi pictând netulburată de nimeni, datorită unei lecturi izbăvitoare dintr-o carte.

După zece ani probabil că bunica a avut parte de unele lecturi mai blânde, mai romantice, aşa se face că în momentul în care a apărut bunicul inima ei a fost gata pentru o nouă iubire. Mă înfior când mă gândesc cât de puţin a lipsit să nu mă nasc niciodată! Era destul ca bunica să nu citească anumite cărţi şi azi nu mai eram pe blog, nu mai răscoleam biblioteca!

Elisabeta, mireasă, 1925