"Viaţă furată"

Cărţile astea cu rombul, doamne, de mulţi ani încoace nu le mai pot citi. Am multe în bibliotecă necitite; cumpărate din praful târgului sau de la anticariate sărăcăcioase, de provincie, cu o lăcomie pe care acum nu mi-o mai pot explica. Când vedeam cărţi în târgul de vechituri le cumpăram pe toate, de parcă voiam să le salvez de la nu ştiu ce. Mă întreba Andrei „Ce naiba faci cu ele? Ţi le cumpăr noi dacă le vrei”, iar eu argumentam cu preţul mic, deşi nu era acesta motivul.

Cărţile cu romb, colecţia romanul de dragoste, (oare mai există?), îmi trezesc nostalgii îndepărtate. Din şcoala generală.

Din perioada când Biblioteca Judeţeană Alba trimitea „un agent” prin şcoli pentru „popularizarea cărţii”. Eram şcoală sătească, la noi descindea mai des. Venea mereu aceeaşi tovarăşă, trecută de cinzeci de ani, căruntă, uscată, fumătoare.

Când lua o carte în mână vedeai clar că ele două se cunoşteau, îşi zâmbeau una alteia.

Aducea cărţile într-o sacoşă imensă şi le stivuia pe masa din cancelarie.

Profesorii, printre care şi tata, le luau la citit pe rând. Numai că de la tata cartea făcea un ocol şi pe la mine, eram şi eu în circuit, ca un mic apendice.

Atunci am citit „Mătăniile” (oare cine a scris-o?), „Enigmatica Solveig” şi „Viaţă furată”, printre multe, multe alte volume cărora le ţineam evidenţa într-un carneţel.

„Viaţă furată” mi-a părut la cei 12 ani ai mei de atunci o culme a creaţiei literare.

Un nume răzbate din carte: Vladimir. Cine era Vladimir?

Cred că odată cu înaintarea în vârstă pierdem nu doar o anumită inocenţă, ceea ce este firesc şi chiar bine, dar pierdem şi ceva mult mai preţios şi care ar trebui păstrat, zic eu: capacitatea de a ne emoţiona.

"Parfumul"

Sunt vrafuri de cărţi în jurul meu, dar eu caut o carte anume. Sunt sigură că am cumpărat-o acum vreo patru-cinci ani. „Parfumul”. Unde este „Parfumul”? Şi ce anume m-a făcut să mă gândesc la ea?

Mirosul lăptos de ceaţă? Invazia de miresme ce coboară dinspre pădure aducând izul incertitudinii – nici iarnă, nici primăvară…

Cred c-a avut dreptate Patrik Suskind sau, dacă nu el, atunci Jean Baptiste Grenouille – În miros stă ascunsă o taină.

Cred că înainte de vedere a fost mirosul. Acum, răscolind în bibliotecă vă întreb: ştiţi care este parfumul unei camere ticsite cu volume?

Vă mai amintiţi mirosul de cerneală al primei cărţulii pe care v-a adus-o Moşul în copilărie? Aţi adulmecat cearşafurile spălate, aduse de mama de-afară din ger? Mai cunoaşteţi mirosul de banane din vremea prunciei aşa cum l-aţi perceput atunci, cu toată pregnanţa şi subtila lui savoare?

Grenouille a dorit ceea ce noi toţi dorim: să fie acceptat şi, de se poate, iubit. A distilat esenţa miraculoasă care putea declanşa iubirea. O soluţie specială care răpea amintirea tuturor aurorelor de pe obrajii care au fost iubiţi cândva. O soluţie care ne poate aduce înaintea ochilor tot ce visăm şi nu ştim, care ne pune în contact instantaneu cu noi înşine, cei din adâncuri.

Unde e „Parfumul”?

Rubens - "Mirosul"

"Femeile croşetează"

Femeile te sfătuiau cu ceva timp în urmă să tricotezi în caz de nelinişti de orice fel… Că nimic nu te calmează precum tricotatul. Ştiţi doar: „femeile croşetează”.

Ei, cu tricotatul nu le prea am. Încercări au fost câteva de-a lungul vieţii, nu neg, dar creaţiile mele în domeniu păreau să ţină de un curent futurist sau suprarealist.

Cu timpul am descoperit că pe mine cel mai mult mă delectează (în afara cititului propriu-zis), să înregistrez cărţi în bibliotecă.

Am terminat revizuirea bibliotecii în 2003, dar de atunci s-au mai adunat câteva sute de volume care mă aşteaptă. Înregistrarea cărţilor nu presupune doar atribuirea unui număr pe o etichetă şi un loc într-un registru, ci o întâlnire mai apropiată: o scurtă lectură a prefeţei, eventual a câtorva pagini de la început, note despre autor în cazul în care este necunoscut.

Poate fi oricât de frig, ceaţa poate coborî în valuri dense. Fierb cafea în ibricul mare şi mă aşez printre cărţi.

"Cadavrul din Bibliotecă"

Îmi făcusem obicei să cer foarte des doamnei bibliotecare volumul Agathei Christie „An Autobiography”.

De câte ori eram tristă, deprimată, în criză de timp, fără chef de învăţat.

Veneam pe coridorul lung al facultăţii spre aripa întunecată unde se afla Biblioteca. Aruncam o privire furişă prin geamul de la sala de lectură ochind un loc bun, cu vedere afară, sperând să-l mai găsesc neocupat când aveam să descind cu vraful de cărţi în braţe. Apoi intram, căutam cotele volumelor dorite, completam fişele şi le întindeam doamnei bibliotecare.

Mă privea pe deasupra ochelarilor, probabil pentru un consult rapid, o evaluare preliminară, îşi zornăia colecţia de verighete de pe inelarul mâinii stângi şi mă întreba: „Agatha Christie?” „Da, şi Agatha” suspinam eu de cele mai multe ori, iar ea pleca satisfăcută spre Sfânta Sfintelor, acea parte de taină a Bibliotecii unde nu păşeau muritorii, şi-mi aducea cărţile.

Îmi punea întotdeauna separat volumul scriitoarei engleze şi bătea cu degetul în el: „De aici ai ce învăţa, scumpo, ascultă la mine. Restul sunt prostii. Ţine minte ce-ţi spun.”

Iar eu, ca să nu uit, îmi notam citate din cartea aceea într-un carneţel pe care-l purtam în poşetă.

Dacă azi aş fi la Cluj, la Biblioteca Facultăţii de Litere, aş cere cu siguranţă şi „An Autobiography” de Agatha Christie. Doamna bibliotecară ar aprecia – după mina mea tristă – că am nevoie de încurajare şi mi-ar aduce volumul ca pe un medicament.

Dar eu sunt aici, mă tem că bibliotecara s-a mutat în Biblioteca Universală, iar cartea n-o am. Am păstrat carnetul cu citate, îl răsfoiesc.

1) „Very few of us are what we seem.”- un lucru de care nici măcar noi înşine nu suntem întotdeauna conştienţi…

2) „One doesn’t recognize the really important moments in one’s life until it’s too late” – să luăm aminte!

3) „Most successes are unhappy. That’s why they are successes – they have to reassure themselves about themselves by achieving something that the world will notice. The happy people are failures because they are on such good terms with themselves they don’t give a damn!” – cu adevărat reconfortant.

Leapşă interesantă de la Piti

Piti, dar cred că şi cu amestecul lui Belle, mi-au transmis o leapşă pe care n-o pot refuza, fiind despre cărţi... Iată la ce întrebări trebuie să răspund:

1) Dacă vi s-ar propune să vă scrieţi biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa sarcina aceasta?

Înainte de asta, m-aş întreba pe cine ar interesa biografia mea? Mi-ar plăcea să scrie despre mine omul pe care-l iubesc.

2) Care sunt motivele pentru care i-aţi încredinţa lui sarcina aceasta?

Pentru că numai cel care te iubeşte te cunoaşte cu adevărat.

3)Este sfârşitul lumii. Ce carte aţi pune în capsula cosmică pentru a păstra "o urmă" a umanităţii?

Aici răspunsul firesc e Biblia. Dar dacă ar trebui să aleg o carte de literatură beletristică, aş trimite în Cosmos "Fraţii Karamazov".

4)Cum arată pentru dumneavoastră pauza ideală pentru a citi o carte?

O zi liberă. O zi în care să nu mă cheme nicio îndatorire, să mă pot scufunda cu totul în ficţiune. Şi multă cafea.

5)Dacă aţi avea puterea de a "şterge" un personaj de roman, care ar fi acesta?

Unul negativ. Dar dacă mă gândesc mai mult, poate n-ar trebui "şters" niciunul. Ce ar mai pune în valoare binele, dacă răul ar lipsi? Şi poate că răul se transformă sub puterea Frumuseţii, cum spunea Dostoievski.

6)Care sunt motivele pentru care aţi scoate acest personaj?

Nu, nu l-aş scoate. Scriitorul i-a dat cu siguranţă un rost.

7)Câţi kilometri aţi merge pentru a găsi o carte?

Depinde despre ce carte vorbim. Dar eu mă deplasez oricum treizeci de kilometri, indiferent ce carte cumpăr... cam asta e distanţa până la cea mai apropiată librărie.

8)Dacă ar fi posibil să vă întoarceţi în trecut ce scriitor aţi vrea să întâlniţi?

Pe Edgar Allan Poe.

9)Care ar fi primele cuvinte pe care i le-aţi adresa? (în afară de bună ziua)

Never say "Nevermore"!

10) Descrieţi biblioteca visurilor voastre.

Biblioteca mea are rafturi şi pe interiorul pereţilor, dar şi pe exteriorul lor, într-o încăpere fără margini, unde timpul s-a oprit. Plantele cresc luxuriant şi cuprind volumele într-o simbioză fantastică. Personajele din cărţi stau pe canapele şi acceptă să discute cu oricine, scriitori din toate timpurile încă scriu opere noi, ascunşi după rafturi şi mii de spiriduşi, elfi şi zâne servesc cu volumul dorit pe cei ce vor să citească.

REMEMBER...

PÂCLA

Plec în vacanţă!

Dar voi continua să vă urmăresc cu aceeaşi plăcere.

Să ne revedem cu bine!

DOCHIA

-Mămico, spune-mi o poveste!

-Promiţi că apoi te culci şi nu mai ceri încă una?

-Promit.

-Ce poveste vrei să-ţi spun, Măriuţo?

-Hm… Pe aceea cu baba Dochia.

-Baba Dochia şi-a trimis nora după mure în plină iarnă…

-Mamă, era tare rea femeia asta! Să ceară mure iarna! Şi numele Dochia e urât. Chiar e nume de babă.

-Nu, numele este frumos, după cum e omul care-l poartă.

-Păi vezi? Dochia era rea.

-Hai să-ţi spun altă poveste. A fost odată într-un orăşel mic şi sărac o femeie pe nume Dochia. Trăia alături de omul ei zile bune şi senine, deşi mai aveau lipsuri. Erau fericiţi, fiindcă Dumnezeu le dăruise o fetiţă frumoasă şi gingaşă ca un pui de turturea.

-Cum o chema pe fetiţă?

-Maria o chema. Dochia îşi îngrijea odorul, o alăpta, o plimba şi era mândră cum nu se poate.

De când se născuse Maria, şi Iancu, soţul Dochiei, mergea mai cu drag la muncă. Zicea că are pentru cine strânge zestre.

Într-o zi, pe când întindea la uscat scutecele fetiţei, Dochia a văzut trecând pe stradă nişte vecine. Când le-a întrebat de vorbă, ele au spus cu tristeţe că sunt grăbite, că merg să cheme pe doctor la Gherghina, că trage să moară. Mult s-a speriat Dochia auzind. Cum era să moară Gherghina, că doar era tânără, avea şi ea o pruncuţă acasă. „Tifos.” Au spus vecinele plecând.

Spre seară, după ce s-a întors Iancu, iar Maria a adormit îngereşte în leagănul ei, Dochia a plecat să viziteze pe vecina bolnavă. În vremea aceea oamenii erau mai buni şi-l cercetau pe cel aflat la necaz.

A găsit-o pe Gherghina scăpată de moarte, fiindcă venise doctorul cu medicamente, dar tot era foarte rău.

-Ce boală e tifosul?

-Boală rea, mamă. Bucuroasă că până la urmă Gherghina avea să se facă bine, Dochia ieşi în tindă cu gândul de a pleca. Atunci a auzit un plânset într-una din odăi. E plânsul acela ce face inima mamelor să tresară, e puiul ce cheamă ajutor.

-Cine plângea?

-Fetiţa Gherghinei. Tatăl ei uitase de ea, în disperarea că-şi pierde nevasta. Micuţa plângea de foame. Dochia l-a chemat pe om şi s-a oferit s-o alăpteze ea, până găseşte el lapte sau până s-o face bine mama ei.

-Nu putea să cumpere?

-Ba da, dar era mai greu, că nu erau prăvălii ca astăzi. Şi uite aşa, după ce-şi hrănea copilul ei, Dochia fugea pe stradă la vale şi sătura şi pe al vecinei. Mult

i-a mulţumit Gherghina când s-a făcut bine!

După puţin timp însă, nenorocirea s-a abătut asupra bietei Dochii. Fetiţa ei surâzătoare, cu ochi albaştri ca cicoarea s-a îmbolnăvit. Ce n-au făcut sărmanii părinţi s-o scape! Zadarnic însă, mititica de ea se prăpădi. A fost jale mare. E trist când moare om bătrân, d-apăi când ia moartea copilaş fără păcat?

Ce-a mai plâns Dochia! „ Ce te faci, Dochio?” O întrebau vecinele uimite de atâta durere. „Ce să fac? hohotea femeia, Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat!”

Zicea lumea c-o să înnebunească Dochia. Iancu, vezi, bărbat, n-avea lacrimi să plângă. Toată durerea s-a făcut bolovan în inima lui, bolovan de ură. O acuza pe femeie că din cauza ei a murit fetiţa; că s-a dus la vecina bolnavă şi-a adus boala acasă.

De-atunci n-a mai avut zile bune cu bărbatul ei. El a început să bea şi s-o bată.

-N-au mai avut alţi copii?

-Nu. Am apucat s-o cunosc şi eu pe Dochia. Aveam patru, cinci ani şi mama mă învăţase să-i sărut mâna când o întâlnesc. Lumea şoptea că e sfântă.

-De ce?

-Ştiu eu? Faţa ei se înseninase de la o vreme, vorbea domol şi nu pleca om nemiluit de la poarta sa. Apoi s-a petrecut dintre noi…

-A murit?

-Da. Vorbeau femeile că nu s-a pomenit mort mai frumos. Era în iulie, pe căldură, iar Dochia întinsă pe catafalc răspândea bună mireasmă.

-De unde ştii toate astea?

-Mi-a povestit şi mie mama. E o poveste adevărată.

-Eşti sigură?

-Da. Eu sunt fetiţa pe care a alăptat-o...

LIBER ARBITRU...

... aici.

Ciprian Măceşaru, mulţumesc!

PLEC!

N-am ce face, dragi prieteni, cred că voi începe să lipsesc de pe aici! Eu locuiesc la ţară şi, conform ultimelor indicaţii de la dom' preşedinte, e cazul să-mi fac singură pâinea... Aşa că, la sită şi covată cu mine! Mai întâi îl voi trimite pe soţul meu să zidească un cuptor, că tot a absolvit două facultăţi. Apoi mă apuc de treabă, ne coacem pâinea acasă!

Deşi, dacă mă gândesc, am putea mânca şi mămăligă. Sau turtă.

Sau am putea să nu mai mâncăm deloc. Măcar atâta să facem şi noi pentru ţară...

Adio, arme!

Pe la prânz am vizitat blogurile prietene şi am lăsat comentarii. Am răspuns comentariilor pe care le-am găsit pe blogurile proprii.
După o pauză am parcurs din nou blogroll-ul, căutând eventualele răspunsuri. Nu doar că acestea nu existau, dar nici măcar unul din comentariile mele nu apăruse, deşi le-am postat corect, le-am văzut "cu ochii mei" înainte de-a părăsi pagina respectivă.
În această tristă situaţie se află şi pisica Missouri, care nu se consolează uşor.
Am impresia că de acum, dacă nu se găseşte cineva să mă salveze, voi deveni foarte paşnică şi tăcută.
Adio, comentarii!

Sfârşit

Uşa rămăsese larg deschisă şi niciunul din ei nu s-a deranjat s-o mai închidă. De afară venea şuierul uscat al vârtejului. Înăuntru, Monica ascultă siderată suspinele bărbatului de alături. Niciodată nu-l mai auzise plângând. Era un plâns aspru ca un lighean târât pe duşumele. I-ar fi plăcut şi ei să plângă, dar se părea că în interiorul inimii sale sau al creierului sau al altui loc de origine al lacrimilor domnea aceeaşi uscăciune ca afară.

- Şi mie îmi curge sânge din nas. constată Sergiu.

- Da? Credeam că plângi. Că plângi după Roxana. Probabil iubirea vieţii tale…

- Nici vorbă! Ai auzit că n-am acceptat să divorţez. Dar cred că eşti de acord cu mine că dacă exista un copil, era firesc să mă implic, să ne implicăm…

- I-auzi la el! Sergiu, copilul tău cu altă femeie nu este copilul nostru. Nu ştiu ce ţi-ai imaginat. Vreo scenă idilică de film american în care două cupluri cresc un copil comun plini de înţelegere şi duioşie ca într-o familie lărgită?

- Dacă noi nu l-am avut pe-al nostru…

- Sergiu, în tinereţe erai prea preocupat de carieră, prea avid de bani, adu-ţi aminte; de-asta nu l-am avut pe-al nostru. Dar ştii? Acum sunt fericită că n-am avut copii.

- Ce târâtură! Să joace la două capete! M-a minţit…

Monica surâse de pretenţia lui Sergiu de-a fi el singurul mincinos, apoi conştientiză cât de rău se simţea. Suferinţa fizică fusese eclipsată de frustrare şi furie. „Gelozie” era termenul pe care-l evita. Nu voia să admită că fusese geloasă; asta ar fi însemnat că are faţă de Sergiu un sentiment de posesie, ceea ce la femei e aproape similar cu a iubi.

- Te iubesc, Monica, întotdeauna te-am iubit. toarse bărbatul ca un ecou.

- Da, în felul tău m-ai iubit. Dar n-ai fost niciodată îndrăgostit de mine.

- Iar începi cu subtilităţile astea de roman ieftin? Hai să încercăm să dormim. Poate o să fie mai simplu aşa.

Mâna îi era o bucată de carne străină, ca un transplant nereuşit. Îi atârna din umăr precum aripa unui înger căzut. Monica încercă s-o maseze, dar durerea era prea mare. Nu merita. Nimic nu mai merita. Închise ochii şi se gândi că toată viaţa ei avusese gustul minunat al unei bucăţi de hârtie mestecate îndelung. Dacă era să fie sinceră cu ea însăşi, trebuia să admită că uitase să trăiască. Acum îi pocneau urechile. Când plecau verile în călătorie la bunici, pe şoseaua cu serpentine ce străbătea dealuri şi văi, îi pocneau urechile în felul acesta. Şi s-a mai întâmplat o dată, în teleferic, da. Însă de data asta nu era plăcut, fiindcă nu ştiai ce-o să urmeze. O scutură un frison. Îşi strânse bluza de trening mai aproape de corp. Dintr-un buzunar o înghionti un obiect mic. Era briceagul tatei, briceagul din război. Monica îşi zise că briceagul e tovarăşul ei, prietenul ei de pe urmă. Îl luă în palmă. Ce noroc că dreapta o avea teafără! Se gândi că briceagul aşteptase în buzunar cu răbdarea unei mici celule canceroase. Trec ani de zile până apare factorul declanşator. Stătuse ascuns prin sertare, sau la vedere, pe tăblia bufetului, sau în buzunarul tatei. Ascuns, dar prezent în viaţa lor. Când întinsese mâna să-l ia, se crease între ei o legătură. Ultimul obiect pe care avea să-l folosească. Prietenul ei. Celula care se hotărăşte dintr-o dată să se multiplice şi să crească, să se transforme în tumoare, în ceva important despre care toţi vorbesc. Briceagul ştia că venise vremea lui.

„Asta e tot?” se întrebă. „Da” venise răspunsul. „N-a fost cine ştie ce”.

Femeia ştiu că avea să moară în următoarele ore. Cu toate astea, ceea ce simţea era numai curiozitate. Se întrebă dacă viaţa ei, aşa cum a fost, i se va derula prin faţa ochilor, dacă în ultima clipă, clipa care ucide, va reuşi să înţeleagă sensul lucrurilor cu acea înţelegere supraumană… Nu putea să moară râzând, nu de data asta când se părea că nu doar lumea ei murea odată cu ea, ci chiar lumea întreagă se prăbuşea spre cer.

Dar nici nu voia să se recunoască învinsă. Dădu drumul din palmă briceagului cu plăsele de os. Închise ochii şi aşteptă. Nu putea să râdă, dar ar fi vrut să fie ca trestia…

… ca trestia gânditoare pe care Universul întreg n-o poate frânge. „Nu mi-e frică.” hotărî dintr-o dată. „Şi vreau să fiu lucidă, conştientă până în ultimul moment. N-o să mă mai înspăimânte nicio grozăvie. Voi ignora orice durere.”

Se ridică de pe lădiţa pe care-şi petrecuse ultima săptămână şi porni spre uşă.

- Unde te duci? o interpelă Sergiu.

- Mă duc în casă. Nu mai vreau să stau aici. Dacă vrei, vino şi tu.

Fără să privească în urmă, ieşi. Afară o lovi forţa de aspiraţie a vârtejului. Monica strânse din ochi şi încercă să privească în sus. Orbită de praf, reuşi să întrezărească oroarea de pe cer. Bolta fusese spartă dar, în loc să cadă spre ei toată recuzita făpturilor cereşti, ei se prăbuşeau spre cer, supţi de atracţia magnetică întocmai ca nisipul unei clepsidre.

- Haide, şopti Sergiu apucând-o de braţ.

„Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber” surâse ea în sine.

- Da, hai la tata! îi răspunse pe-un ton ce se voia optimist. Să fim împreună la noapte.