PÂCLĂ... Prima Zi

Monica se trezi fără să ştie unde se află. Gâtul îi înţepenise din cauza poziţiei incomode. Clipi nedumerită, apoi îşi aminti. O greutate i se atârnă de gânduri. Nu putea fi adevărat! Ziua de ieri fusese un coşmar. Dar mirosul de pământ al pivniţei şi respiraţia chinuită, astmatică a socrului şi mai ales, mai ales întunericul spuneau că nu, coşmarul era real. „De ce ni se întâmplă asta tocmai nouă?” a fost prima întrebare pe care şi-a pus-o. Nu putea să nu resimtă indignare, o indignare adâncă în faţa acestor evenimente. Până ieri toate fuseseră la locul lor. Soarele răsărea şi apunea, cerul se răsucea cuminte cu stelele în spinare, pământul îşi vedea de treabă aşa cum îi fusese rânduit pentru ca să adăpostească oamenii. De ce dintr-o dată îşi uitaseră toate datoria?

„Doamne, împrăştie întunericul şi adu lumina!” oftă încercând o rugăciune timidă.

- Nici eu n-am prea dormit. şopti bătrânul.

- Speram că dimineaţă toate vor reveni la normal.

- Nu e dimineaţă de tot, ştii. E foarte devreme. Ceasul meu biologic nu mă minte. Nu poate fi mai mult de trei jumate, patru.

- Dacă e aşa devreme de ce nu tăceţi? se burzului Sergiu. Cât timp dormim, cel puţin nu ne mai frământăm.

- Nu te enerva, dragule! Sunt speriată, bezna asta mă face să mă simt dezorientată.

Era momentul ca Sergiu s-o consoleze, s-o mângâie. De ce era mereu agasat?

- Poate ar fi bine să ne uităm un pic afară. începu Monica din nou.

- Ce dracu crezi c-o să descoperi? mârâi bărbatul pe tonul soţilor a căror răbdare dansează pe sârmă. Ia uite! o invită smulgând păturica din dreptul ferestruicii.

Monica îl cunoştea atât de bine, încât nu avea nevoie de lumină ca să ghicească grimasa lui dispreţuitoare. O simţea întinsă pe buzele lui ca untul pe pâine. Dar auzi ceva de afară. Se ridică şi se apropie cu mâinile întinse de locul unde îşi imagina că e geamul. Pipăi cu degetele sticla; apoi ascultă. Distinse un mieunat jalnic. Misi! Era Misi!

- Am uitat-o pe Misi afară! exclamă şi porni spre uşă gata să se împiedice într-o găleată, găleata cu pământ de flori, îşi spuse, cine naiba o lăsase fix în drum?

- Ia mai scuteşte-mă! Doar n-ai de gând să bagi mâţa înăuntru!

- Dar e Misi! invocă Monica argumentul suprem.

Tonul ei spunea: e Misi, pisicuţa mea scumpă, pe care o iubesc din toată inima, e fetiţa mea şi sunt dispusă chiar să ies în bezna îngrozitoare ca s-o caut şi s-o salvez.

- Să fiu al dracu dacă te las să deschizi uşa aia pentru mâţă! Afară or fi radiaţii, nu judeci deloc, măi femeie? Ne punem viaţa în pericol pentru mâţă?

Misi îşi pleda cauza cu un miorlăit disperat. Fiecare mieunat o chinuia pe Monica întocmai ca mâna pe care refuzi s-o vezi a unuia ce se îneacă. Se întoarse spre colţul ei biruită de argumentul raţional şi deloc satisfăcător al radiaţilor şi al balanţei între viaţa lor şi viaţa pisicii. Izbi cu piciorul găleata de care uitase şi se împiedică. Se prăbuşi în coate şi genunchi, mai, mai să dea de pământ şi cu bărbia.

- Bravo! Te-ai lovit? Vezi dacă eşti bleagă? Stai naibii liniştită!

- Sergiu, de ce-mi vorbeşti aşa? Ce e cu tine?

Îşi tăiase palma în ceva, un ciob, îşi zise, dar n-o durea nimic mai tare ca sufletul. Sergiu devenise morocănos de o vreme încoace, dar azi întrecea nivelul unui urs trezit din hibernare în toiul iernii. Ce era cu el?

- Nimic, dragă, nimic, ce să fie? Bag de seamă că ăştia au pus-o de-un război atomic, că totul se duce dracului, dar în rest n-am nimic. Şi, ca întotdeauna când ţara arde, se găseşte una să se pieptene…

- Război atomic? îngăimă ea vizualizând ciuperca de la Hiroshima. Păi atunci… suntem pierduţi… nici nu are rost să ne mai adăpostim.

- Nu ştiu ce e! N-am zis că sigur e război. Dar e ceva grav. Un nor a acoperit soarele.

- Sau soarele nici n-a mai răsărit. croncăni bătrânul.

„Nevermore!” suspină inima femeii. După ziua de azi, dacă se putea numi „ziuă”, nimic n-o să mai fie vreodată la fel ca până atunci. Întunericul acela avea să rămână, dacă omenirea totuşi va supravieţui, spaţiul despărţitor între „înainte” şi „după”.

- Când s-a luat curentul m-am gândit la un puls electromagnetic. Dar asta nu explica întunericul de afară… Iar maşina n-avea nimic. vorbi Sergiu mai mult pentru sine.

Monica îşi găsi culcuşul şi se aşeză tremurând. Nu doar că nu mai era cald ca ieri, se făcuse de-a dreptul răcoare. Şi simţea imperios nevoia să meargă la toaletă.

- Sergiu, indiferent ce-ar fi, eu vreau să mă întorc în casă. Trebuie să merg la veceu.

- Te duci în spatele raftului cu borcane şi faci acolo. Nici nu se pune problema să ieşim. Am adus o găleată pe care am găsit-o sub scări. O vom folosi pe aia la început.

„Aha, găleata!” Ruşinată, Monica găsi prima oară întunericul convenabil. Dar dacă ea se descurca pe bâjbâite, ce avea să facă tata? Şi ce vor face dacă va trebui să stea aici mai mult timp? Chiar şi fără o găleată ca aia, aerul era greu respirabil.

- Eu cred că s-ar putea să fie ceva mult mai simplu şi mai puţin grav decât un război sau nu ştiu ce radiaţii… spuse tata împăciuitor.

- Mda, varianta cu sfârşitul lumii e mai liniştitoare. acceptă fiul sarcastic.

Bătrânul nu-l luă în seamă:

- În 1952, la Londra au fost cinci zile de întuneric cauzat de smog. Au murit patru mii de oameni. Era în decembrie… se amestecase fumul cu eşapamentul şi cu ceaţa specifică. Nu se mai vedea soarele. Şi mâzga aia pătrundea şi în clădiri. S-a mai întâmplat încă o dată, prin anii 60, da’ nu a mai fost atât de pronunţat. Doamne, ce-aş bea un ceai!

- Tată, avem aici nişte borcane cu compot. Dacă aprindem numai un pic lumânarea, găsesc imediat. Pe întuneric n-am cum să le deosebesc…

Sergiu aprinse fitilul fără să mai fie rugat. Monica se strecură agilă printre rafturi şi aduse compot. Trase măsuţa pe care stăteau ghivecele de flori iarna şi o aşeză între ei. Scoase nişte mâncare: aveau doi cârnaţi, crenvurşti ambalaţi în vid, o brânză cam veche, dar oricum bună date fiind circumstanţele, o bucată de slănină şi câteva roşii. Două pâini, un pachet mare de biscuiţi şi un chec de cumpărat. Sergiu nu le permise să se atingă de nimic. Raţionaliză porţiile. Ambală ceea ce rămăsese în plasa de plastic pe care o aşeză aproape de el, pe pervazul ferestrei mici. Nimeni nu protestă. Bărbatul îi privi pe amândoi:

- Cu ce mai e pe aici, rezistăm o lună.

Cuvintele lui însemnau: „Să nu vă prind că cereţi ceva în plus!”

Monica îşi imagină cum aveau să se îmbolnăvească de scorbut, iar Sergiu le va da cartofii din lădiţă cu porţia, doar după ce le vor cădea dinţii.

- Ce păcat că n-avem un fierbător, aş fi băut o cafea!

Sergiu mărturisise! Era şi el om, avea o slăbiciune!

- Fără curent?

- Oh, am uitat! Să stingem lumânarea că se consumă.

- Stai! Ţi-am luat borcanul de ness, m-am gândit la tine.

- Vezi, mă? De-asta te iubesc eu pe tine!

Monica se învioră. Îi prepară un ness în singurul pahar rătăcit pe acolo. Nu strălucea de curăţenie, dar cine se mai uita? Îl amestecă sprinten cu o furculiţă. Sergiu sorbi cu nesaţ, dar se strâmbă în aceeaşi clipă:

- N-are zahăr!

- N-am luat zahărul… Bea-l şi tu ca pe medicament, ce să facem acum…

Sergiu se sacrifică şi dădu paharul peste cap. Monica îl privi cu invidie. Ar fi băut şi ea, chiar şi fără zahăr, avea tensiunea mică dintotdeauna, dar nu îndrăzni.

- Dă-mi apa să-mi clătesc gura! porunci soţul.

- Vezi că asta-i toată! îl avertiză Monica văzând cum scuipă lichidul preţios.

Sergiu măsură din priviri sticla de doi litri din care deja lipsea cam un sfert.

- Nu ţi-am spus să iei apă? făcu pe un ton mocnit care nu prevestea nimic bun.

- Ba exact aşa ai spus: „să iei apă”. Şi am luat. Nu ai spus câtă. Nu ai spus că ai intenţia să stai aici tot restul vieţii, aşa că nu sunt eu de vină.

- Băi, e imposibil cu tine! Nu ţi-ai dat seama că împachetăm strictul necesar, că am luat toată mâncarea din frigider, că am luat pături, medicamente, cu alte cuvinte că urma să stăm o vreme aici? Ai considerat că doi litri de apă ajung?!

- Eu n-o să beau apă deloc. Şi-aşa, nu prea beau apă.

- Proastă ai fost toată viaţa ta!

Monica realiză că Sergiu era realmente scârbit de persoana ei, iar această descoperire nu era deloc de ultimă oră; era o senzaţie cu care convieţuise în ultimii doi ani aşa cum ar fi încercat să ignore un cuţit înfipt în coaste. Mai bine să uite de el, fiindcă dacă ar fi încercat să-l extragă, avea să sângereze prea mult. Acum însă durerea năvăli asupra ei cu toată forţa pe care o acumulase. Începu să suspine necontrolat. Avea dreptate, Sergiu avea dreptate! Ar fi trebuit să-şi dea seama că va fi nevoie de mult mai multă apă, însă nu gândise, doar executase mecanic ceea ce îi ordonase el. Şi asta pentru că de prea multe ori i se înăbuşise orice iniţiativă; de prea multe ori fusese luată peste picior când încercase să facă ceva, cât de mic, după capul ei. Îşi crease un scut protector lăsându-l pe soţ să ia orice decizie. Ea se refugiase în cărţi, că nici prietene nu avea. Toată familia ei murise lăsând în jurul ei un vid în care strălucea ca un astru unic Sergiu.

Se simţi o victimă a destinului absurd, nemilos şi implacabil. Şi plânse.

- Uite ce-ai făcut, măi băiete! îl dojeni tatăl. Monica, vino şi stai jos. Haide, nu mai plânge, o scoatem cumva la capăt. Când îi era sete Alice mânca biscuiţi.

- Cine?

- Alice, cea din Ţara Minunilor.

- Oh!

- Şi mi se pare că avem biscuiţi, nu-i aşa?

- Da. se însenină Monica.

- Sunteţi duşi amândoi!

- Nu e nimeni „dus”, Sergiule! Dar ce ai vrea să facem acum? Am încercat mereu să te învăţ să tratezi viaţa cu umor. Ia-o aşa cum e. Fă haz de ea, mai ales când îşi înfige colţii în tine.

- Ăsta e un mic tratat de dat colţu’ mai iute.

- Da’ măcar o să dai colţu’ râzând în hohote. Şi dacă râzi, nu se poate spune că ai fost înfrânt. Te transformi în acea trestie gânditoare a lui Pascal… pe care universul întreg n-o poate frânge. Oricum o să murim mai devreme sau mai târziu. Să murim râzând!

- Tată, m-am săturat de teoriile tale defetiste. Şi mi se pare că Pascal al tău s-a cam zvârcolit de durere toată viaţa. Suntem datori să supravieţuim, să ne luptăm ca să rămânem vii. Ăştia au pornit un război total şi noi, oamenii normali, suntem primele victime. Ce e de râs în asta? Sau în faptul că nevastă-mea nu judecă?

- N-ai înţeles nimic. Îmi dau seama că situaţia e albastră, dar asta nu trebuie să ne împiedice să rămânem normali, aşa cum ziceai. Eram în tranşee câte-o noapte întreagă, pândeam cu orele cea mai mică mişcare în cartierul talibanilor, dar prietenul meu, Silviu, tot avea răgaz să-mi arate constelaţii şi stele, pe Sirius, pe Mizar, pe Alioth şi pe Benet-Nash. Şi caporalul nostru scria o povestire într-un carnet pe care-l purta la piept şi între capitole mai împuşca un taliban. Şi când a fost el împuşcat nu ştiu dacă-şi terminase povestirea.

- Şi ce-i cu asta?

- Încercam să-ţi exemplific că şi în situaţii extreme e bine să rămânem noi înşine. Să încercăm să fim deasupra rahatului.

- Tată?

- Da, Monica.

- Dacă afară e război, de ce sunt oamenii hotărâţi să-şi facă atât de mult rău unii altora, încât sunt dispuşi să moară ei înşişi doar ca să-i distrugă pe adversari?

- He, he! Înşiră fel de fel de motive, fetiţo: libertatea, dreptatea socială, redistribuirea resurselor, reîmpărţirea pământului, dar, de fapt, motivul adevărat e unul singur: îi ucid pe cei care sunt altfel. Şi îşi imaginează că ei vor supravieţui.

- OK! Gata cu mândreţea asta de teorii, că vreau să dorm. Culcaţi-vă şi voi! Consumaţi prea mult aer vorbind.

Din direcţia lui Sergiu se auzi în scurt timp un susur sforăitor, semn că n-a avut probleme să adoarmă. Monica ascultă cu invidie: ar fi vrut să se detaşeze tot atât de uşor.

-va urma-

PÂCLĂ...

Femeia ştiu că avea să moară în următoarele ore. Cu toate astea, ceea ce simţea era numai curiozitate. Se întrebă dacă viaţa ei, aşa cum a fost, i se va derula prin faţa ochilor, dacă în ultima clipă, clipa care ucide, va reuşi să înţeleagă sensul lucrurilor cu acea înţelegere supraumană… Nu putea să moară râzând, nu de data asta când se părea că nu doar lumea ei murea odată cu ea, ci chiar lumea întreagă se prăbuşea spre cer.

Dar nici nu voia să se recunoască învinsă. Dădu drumul din palmă briceagului cu plăsele de os. Închise ochii şi aşteptă. Nu putea să râdă, dar ar fi vrut să fie ca trestia…

***

Monica întinse mâna şi opri zbârnâitul ceasului. Se întinse între cele două cearşafuri. Somnul de dimineaţă era cel mai odihnitor. Totuşi, trebuia să se ridice, să-i facă o cafea mare lui Sergiu, care n-ar fi putut deschide ochii în alt mod.

Oh, de ce nu se luminase încă? Oare era înnorat? Ploua? Şi ea care intenţionase să plivească florile după lungi amânări!

Ieşi în balcon ameţită. Afară era întuneric deplin cu excepţia unei dâre roşiatice dincolo de coama dealului. Cerul era negru complet, nu se vedeau stele, probabil că norii plini de apă coborâseră jos de tot.

Se întoarse la bucătărie şi porni cafetiera. În camera tatei mergea un aparat, bătrânul se trezea întotdeauna foarte devreme.

În timp ce lichidul negru se aduna în cana de sticlă avea să facă un duş rapid, înainte să ocupe Sergiu baia. Exact când se săpuni bine se stinse becul. Aparatul tăcu. Era imposibil să plouă fără să se ia lumina? Doamne, pe ce lume trăiau! Se clăti pe dibuite şi se îmbrăcă. Apoi o luă spre dormitor să-şi trezească soţul. Bine că făcuse mai întâi cafeaua! Aruncă o privire pe geamul balconului; nici un fir de lumină. Era ciudat.

Sergiu sforăia cu spor. Cascadele vocale urcau şi coborau ca aria unei opere dramatice. Monica zâmbi pe întuneric. Întinse mâna şi-l mângâie:

- Sergiu, haide dragă. Se face târziu. Şi s-a luat curentul. Unde ai pus data trecută lumânările?

- De ce mă trezeşti aşa devreme? Nici nu s-a luminat!

- Vine o furtună mare. Bine că am făcut mai întâi cafeaua. Mă duc să caut lumânările. Vezi să nu dai peste ceva.

Se întoarse pe hol, acolo unde bănuia că s-ar putea ascunde nişte lumânări. În sertarele bufetului… Aha! Astea erau! Dibui după un păhărel pe raftul de sus al dulăpiorului şi aşeză lumânarea în el. Chibrituri! N-aveau chibrituri, desigur. Aragazul se aprindea automat. Exista o brichetă pe undeva, dar unde? Îl auzi pe Sergiu intrând în baie. Peste câteva momente va veni şi n-o să vadă să-şi ungă pateul pe pâine.

Ciocăni la uşa socrului:

- Tăticule, aveţi grijă, că s-a luat curentu. Caut o brichetă şi aprind o lumânare, să nu vă loviţi pe întuneric.

- Monica, intră şi caută în sertarul mesei că am eu acolo nişte chibrituri. Sergiu s-a sculat?

- Da, e la baie. Cred că vine o furtună mare.

- Da… Ai găsit?

- Gata. Haideţi la masă. I-am tot zis să cumpere un felinar ceva…

Sergiu îşi turnase cafeaua şi cotrobăia prin frigider.

- Nu găsesc nimic pe întuneric.

- Lasă-mă pe mine, că ţii uşa aia deschisă prea mult. Şi-aşa se dezgheaţă până vine curentu.

- Nu ai ordine în frigider.

- Ţi-am spus de atâtea ori că ne trebuie unul mai mare.

- Ca să crească şi dezordinea exponenţial…

- Te-ai trezit cu fundu în sus.

Sergiu tăcu, pentru că cel mai deştept cedează. Lipsea vocea ştiriştilor de la televizor. Atunci ascultau şi nu se puteau ciondăni. Monica puse o cană de ceai în faţa bătrânului:

- N-am avut cum să fac pâine prăjită. se scuză.

Socrul îi mângâie mâna afectuos:

- Mănâncă şi tu, fetiţo. Nu ştiu ce s-a-ntâmplat că la radio n-au dat ştiri la şase. Era muzică simfonică. Unde aţi mai pomenit?

- Ai fost pe alt post, măi tată.

- Da’ nici nu m-am atins de scală! Eu ascult mereu acelaşi post: actualităţile.

Sergiu nu mai catadicsi să răspundă. Monica îi turnă a doua cafea.

- Să-mi dai o sută de euro că trebuie să plătesc banca şi nu-mi ajung banii.

- Dacă mai luăm din ei…

- De parcă i-aş lua să-i beau!

- Nu te enerva, dragă, zic şi eu că n-o să mai ajungă pentru ce ne-am propus.

Sergiu porni spre dormitor şi izbi cu şoldul colţul bufetului.

- Fir-ar al dracului de curent! Că şi furtuna asta nu se hotărăşte odată!

Privi afară de pe balcon. Nu se vedea nimic. Întunericul avea o consistenţă materială. La orizont persista dunga roşiatică.

- Uite-ţi cămaşa. Doamne, bine c-am călcat aseară! Ce mă făceam acum?

Lumânarea tremura umbre pe pereţi. Sergiu îşi alese o cravată încercând să distingă culorile în lumina moartă.

- E groaznic de cald. oftă Monica.

- Suntem în iunie.

- E zăpuşeală, aşa de dimineaţă.

Sergiu era îmbrăcat. Luă bani din cutia ascunsă printre haine, în dulap. Verifică dacă are telefonul, ochelarii, portofelul. Se încălţă.

- Am uitat cheile de la maşină. Vezi că sunt pe măsuţă.

- Le-am găsit. Ai grijă cum conduci pe întunericu ăsta!

Farurile aprinse ale fordului decupară un tunel luminat din masa de întuneric. Monica desluşi umbre bulbucate rostogolindu-se de parcă un nor cumulus plin de funingine ar fi coborât la sol. O boare fierbinte i se strecură pe sub capot şi-i învălui picioarele aproape senzual. Părăsi terasa indignată. Cine mai pomenise una ca asta! La televizor nu auzise nimic, dar n-o mira: conspiraţiile şi joaca cu minţile oamenilor erau specialitatea guvernanţilor din umbră…

Se întrebă cum se va descurca doar cu cele două lumânări dacă bezna avea de gând să mai dureze. Trebuia strânsă masa şi spălate vasele. Trebuia să gătească. Îi păru rău că nu se arătase mai entuziasmată când Sergiu voise să cumpere un generator; acum n-ar fi avut probleme.

Ca să prindă elan, îşi turnă încă o ceaşcă de cafea. Poate avea să se risipească întunericul…

Bătrânul o strigă de pe balcon:

- Monica, mi se pare mie sau chiar miroasă a clor?

Of, şi tata! De ce nu stătea locului, ce se tot fâţâia prin casă, aşa orbeşte? Scoase capul şi adulmecă în dreptul ferestrei.

- Parcă ar fi… nu ştiu… usturoi? Haide înăuntru, tată, nu-mi place să intre zăpuşeala asta peste tot. Dacă mai şi pute, cu atât mai rău!

Bătrânul o urmă ascultător. Mergea încet ca şi cum tălpile pipăiau mai întâi locul pe care aveau să calce.

- Dă-mi să-ţi curăţ zarzavatul pentru mâncare. Zi cu ce te ajut, Mona.

- Nici nu m-am gândit ce să gătesc. Şi pe întuneric, parcă nu-mi vine…

- Păi, dacă pui lumânările pe masă, aprinzi aragazul, eu zic că ne descurcăm. Sunt la dispoziţia ta.

- Bine, tată. Stai un pic jos, uite îţi mai dau un ceai, îmi termin şi eu cafeaua, dup-aia îmi iau inima-n dinţi şi cobor în pivniţă să aduc legume şi nişte bulion. Ce zici de-o musaca? Am un pachet de carne tocată rămas de la sarmalele de duminică.

- Cum vrei tu, fetiţo!

- Doamne, s-a făcut opt jumate şi e tot beznă! Tată, ai mai pomenit aşa ceva?

- Hm, numai în război am mai simţit o întunecime aşa densă. Fumam noaptea în tranşee cu ţigara în podul palmei, să nu fim văzuţi. Caporalul ne zicea să…

Nu! Pentru Dumnezeu, iar începea cu povestitul! Monica îşi prinse tâmplele în palme. O durere de cap bombănea acolo undeva întocmai ca un bondar derutat. Sorbi din cafea şi părăsi taburetul.

- … dacă te ridicai primeai un plumb în frunte!

- Doamne fereşte! Tăticule, cobor în pivniţă. Stai aici şi termină-ţi ceaiul, că iau o lumânare cu mine. Parcă mi-e şi urât să ies afară!

Bătrânul înghiţi povestea neterminată:

- Vrei să mă duc eu?

- A, nu! Stai liniştit.

Deschise uşa de la intrare încetişor, circumspectă de parcă ar fi privit prin crăpătură un străin care-a bătut târziu în noapte. Întunericul se rostogolea apăsător. O clipă îi trecu prin minte că nu va putea înainta, că negreaţa aceea este compactă ca o gelatină lipicioasă. Flacăra lumânării se aplecă tremurător. O apără cu palma, dar lumina ei nu ajungea până jos. Nu vedea unde pune piciorul! Păşi peste prag şi merse pe lângă peretele casei pipăind. Încercă să vadă cu ochii lărgiţi vreo lumină pe la vecini, dar abia dacă desluşi casele – pete şi mai întunecate în beznă, ca nişte animale mari, moarte. Se înfioră. Dădu peste intrarea în pivniţă. Deschise repede, ca să scape de senzaţia neplăcută că aerul o murdăreşte. Îndesă în plasă cartofi din lădiţa de la colţ, nişte ceapă, o sticlă de bulion… Aha! Să ia şi o dulceaţă. Poate mai târziu, după furtună, avea să facă clătite, că Sergiu poftise dulce…

Se întoarse în casă cât de repede a fost în stare. Parcă mirosea a ceva… nu clor… a ceva indefinit… Intră iute şi închise uşa. Dorea să dezbrace capotul. Îl simţea murdar de mâzgă, de funingine, de ce-o fi fost! Mişcările repezite stinseră lumina fragilă a lumânării.

„Lua-te-ar naiba!” îi ură Monica aruncând capotul. Înregistră în minte conştient ceea ce sesizase încă de dimineaţă: în casă, chiar şi fără nicio sursă de lumină, nu era un întuneric absolut, compact, aşa ca afară. Mobilele se distingeau vag, dar poate contribuia la asta şi faptul că le ştia locul. Îmbrăcă treningul pe care-l spălase cu o zi înainte. Mirosea proaspăt şi era destul de răcoros. Apoi se întoarse în bucătărie.

- Ai reuşit! o întâmpină socrul.

- E groaznic afară! Dacă e furtună, o să fie taifun. Uite, tată, curăţă aicea cartofii.

- Dar ce altceva decât furtună ar putea să fie?

- Nu ştiu. Când ai zis că miroase a clor m-am gândit la combinat. Şi chiar miroase a ceva afară…

Aprinse aragazul ca să prăjească tocătura. Numai de nu s-ar termina butelia tocmai acum! Cimbrul. Ingredientul secret nu trebuia să lipsească… Oftă sperând că supa de ieri nu se stricase în frigider fără curent. Altfel, vor avea un singur fel de mâncare şi Sergiu o să bombăne. Şi tata era ciorbar, însă avea tactul de-a nu face observaţii. Era un bătrânel cuminte, oricum mai suportabil decât o soacră cicălitoare care crede că nimic nu e suficient de bun pentru fiuţul ei.

Gândul i se curmă ca un fir rupt când auzi motorul fordului în curte. Îl cunoştea dintr-o mie de motoare care torceau identic. Dar ce să caute Sergiu acasă în timpul serviciului?

- Tată, ai auzit?

- Mi s-a părut că vine o maşină.

Sergiu trebuia să fie, fără îndoială, fiindcă auzi uşa de la intrare trântindu-se. Trase cratiţa la o parte şi stinse flacăra, cuprinsă de presimţirea că ceva rău e pe cale să se petreacă.

- Monica, unde sunteţi?

- Ce e dragă, ce s-a întâmplat?

- Ascultaţi-mă amândoi cu atenţie şi fără să vă panicaţi. Trebuie să coborâm în pivniţă.

- Sergiu, ce-ai aflat? Ce e?

- Ascultă-mă! Luăm din casă banii, actele, ia-ţi aurul. Tată, ia aparatul de radio pentru orice eventualitate. Scoate nişte pături. Medicamente. Mâncarea din frigider care poate fi transportată.

- Dar n-am terminat musacaua!

- Dă-o dracului de musaca, fă ce-ţi spun! Apă, să nu uităm de apă! Să ne mişcăm repede. Nici n-am putut să ies pe drumul european. Se circula bară la bară. Intersecţia era blocată. Lumea fuge de ceva. Erau sute de maşini din capitală. Strânge lucrurile în timp ce-ţi vorbesc, nu sta! Am încercat să întreb pe cineva ce se întâmplă, dar n-a vrut să coboare geamul şi mi-a făcut semn să mă întorc în maşină.

- Şi noi de ce nu fugim?

- E prea târziu. Şi oricum n-avem pe unde ieşi. Drumul e blocat, nu ţi-am spus? Pivniţa are ziduri groase, fereastra e mică, suntem protejaţi. Aşa, deci astea sunt plasele cu mâncare şi păturile? Haide tăticule să coborâm împreună, ai luat radioul, da? Monica, mă întorc după tine. Să fii gata!

Da, avea să fie gata, deşi ceva ciudat o făcea să se mişte greoi tocmai acum când era nevoie să fie sprintenă. „Parcă aş fi o goangă amorţită de frig.” Muştele şi gândacii arătau ca ea dacă le găseai iarna în ascunzătorile lor. Doar că ei nu-i era frig. Durerea de cap ieşise cu hotărâre la suprafaţă, şi Monica îşi imagină că e un sfredel ce-o să-şi iţească vârful printr-o tâmplă. Asta o făcu să-şi amintească de medicamente. Goli tot sertarul într-o plasă. Că n-o să stea să le sorteze! Bijuteriile le luase, luase şi banii, cu toate că nu pricepea ce-o să facă în pivniţă cu ei… Ce mai spusese Sergiu? Lucruri de valoare. Persanul oriental şi… şi pendula bunicii. Avea peste o sută cincizeci de ani. Numai că n-avea cum să le ducă jos. Sergiu se întoarse tuşind:

- Eşti gata? Haide! Dă să te ajut. E ceva în aer, uite cum m-am înecat. Ai luat tot?

Monica se întoarse spre casa luminată palid de lumânare. Ar fi dorit să-şi încarce braţele cu toate lucrurile dragi, dar poate că le vor găsi totuşi aici când se va termina. Înşfăcă de pe bufet „Ochi-de-pisică”, era cartea pe care o citea.

- Haide, nu mai sta! se răsti Sergiu.

Monica mai avea o mână liberă. Apucă briceagul cu mâner de os, al tatei; era tot pe bufet şi bătrânul ţinea la el pentru că era vechi şi-l avusese şi în război.

Trecură pragul în beznă. Sergiu încuie uşa şi-o apucă de braţ.

- Ai grijă unde calci şi caută să respiri cât mai puţin.

Oare cum avusese curaj mai devreme să iasă din casă? Monica se simţi complet dezorientată şi, dacă n-ar fi fost mâna lui Sergiu, probabil că s-ar fi lăsat pe vine ameţită, ca şi cum ar fi mers pe-o punte îngustă la înălţime. Încă mai simţea senzaţia aceea de încremenire; picioarele îi erau grele şi-ar fi avut poftă să se trântească în pat, să doarmă un somn bun, iar la trezire să privească la soarele vesel de pe strada lor. Fiindcă de fapt acesta trebuia să fie un vis. Unul din acele coşmaruri absurde şi fără noimă care îţi dau dimineaţa un sentiment de perplexitate.

- Gata, am ajuns! Ai grijă să nu te împiedici în prag.

În pivniţă aerul era respirabil, deşi pereţii umezi de la ultima ploaie şi pământul de pe jos nu-l încărcau de mireasmă.

- Tată, stai pe capacul lăzii de cartofi, pe pătura asta. Monica, dă-mi o pătură mai subţire s-o atârn la uşă; mai filtrează eventualele particule care se strecoară înăuntru. Aranjează tot ce-am adus, aşa încât să ţii minte unde se află. Vom stinge lumânarea, fiindcă ne consumă aerul.

- Sergiu, mă sperii! Nu era mai bine să rămânem în casă? Cât crezi c-o să rezistăm aici?

- Atât cât este nevoie.

- Dar ce crezi că se întâmplă? Dacă nu vorbeşti cu mine, o să înnebunesc.

Sergiu se scutură iritat. Lumânarea îi amplifica umbra pe pereţi, de parcă ar fi arătat într-o oglindă magică adevăratul său eu.

- Habar nu am! mărturisi obosit. Pot presupune ca şi tine, ca orice om cu un grăunte de imaginaţie, fie că a izbucnit un război, fie că suntem în mijlocul unei catastrofe meteorologice, fie că extratereştrii au hotărât că azi e ziua Z.

- Sau că a început până la urmă sfârşitul lumii. şopti bătrânul din colţul său.

-va urma-

TROVANTUL...

... a apărut aici.

">

JOCURI DE SOCIETATE

Să se îmbrace să meargă la cumpărături? Nu, n-avea chef. Era o zi splendidă de mai, însă pentru ea a ieşi în oraş însemna să intre cu coşul în mall şi să-l umple frenetic în tentativa de a se calma…

De ce nu suna odată Robert? Se îndrăgostise ca o liceană! Robert! Păi şi de ce să n-aibă voie să iubească şi ea, că peste două luni va face treizeci de ani, momentul din care pentru orice începe să fie prea târziu. Dumnezeule! Un amant! Era pregătită să înceapă un joc periculos?

Deschise fereastra simţind brusc nevoia de aer. Periculos… alături de domnul Vaida Simion nimic nu putea fi palpitant. Nici măcar adulterul. Ce prostie, ce prostie stupidă fusese în stare să facă ea însăşi. Se lăsase dusă de val; la filo, facultatea de logodnice, cum i se mai spunea, toate fetele aveau trecut în capul listei măritişul; abia apoi promovarea examenelor. Da, la douăzeci şi cinci de ani începuse să aibă emoţii: doar nu avea să se întoarcă de la Cluj în micul orăşel provincial unde o aşteptau plini de speranţe părinţii, fără un…soţ. Aşa că fusese bulversată când impozantul domn profesor de limbi romanice comparate, Simion Vaida, o invitase la o cafea. Apoi la un spectacol de teatru. Apoi îi pusese nota zece pe lucrarea ei de diplomă cu tema:”Evoluţia accentului în limbile romanice”. Al naibii să fie de accent! Cum a fost în stare să se mărite cu un bărbat cu treizeci de ani mai în vârstă? Ce văzuse la el? Era foarte spilcuit, aproape pedant, dar ce orgoliu era dincolo de acest mic aspect! Ce tiranic se dovedise Simion la nici jumătate de an după nuntă! Femeia să fie casnică, domne! La bucătărie. Să facă un copil ca să aibă cine-l moşteni pe marele lingvist. Copil! Să-i iasă din cap individului. Putea să-l moştenească şi ea, ce, i-ar fi stat rău cu vila asta, cu contul din bancă, cu banii de pe asigurarea de viaţă? I-ar fi stat rău cu Robert?

Problema era că… Simion nu părea dispus să moară curând. Atât de curând pe cât visa ea. Colangita de care suferea el nu îi dădea nicio speranţă. Mai rămânea varianta divorţului. Dar îi convenea ei să se întoarcă la mama şi la tata cu coada între picioare? Adio vilă, adio cont. Şi ce ar mai fi exultat cumnată-sa, sora lui Simion! N-o putea suferi, i-ar fi plăcut hoaştei să-l manipuleze ea pe frate-său.

Ia stai! Ce spusese medicul când fuseseră la ultimul control? „Tensiunea cam mare, domnule profesor. Mai puţină cafea.” Hm… tensiunea. Se putea muri subit din cauza tensiunii? Va trebui să se documenteze. Văzuse în biblioteca de la el din birou un tratat de medicină.

Suna telefonul! Bine că Simion era la facultate.

- Robert! Şi mie mi-a fost dor de tine. A, nu, mă tem că n-o să pot! Pleci iar? Bine, atunci vin. Da, la Grădina Botanică, în locul nostru.

Cu ce să se îmbrace? Era cald? Scoase capul pe fereastră. Era soare cu nori! Va lua rochia verde, care făcea ca ochii ei să pară de culoarea mării. Trebuia să se spele pe cap! Oh, Robert! Până şi numele lui răscolea toată fiinţa ei. Se deosebea atât de mult de blegul de Simion. Robert era masculin, tandru, protector. Şi atât de brunet! Şi avea o meserie cu adevărat exotică: reporter special. Avea s-o ia cu el peste tot în lume, nu ca bărbat-so care fusese la Roma, la o sesiune de comunicări şi pe ea o lăsase acasă!

***

Se întorcea de la întâlnire la volanul maşinii ei; era bine dispusă, dar simţea undeva în inimă un semn de întrebare, aşa ca o scamă prinsă de gene. Nu! Era doar o impresie. Robert era omul la care visase din adolescenţă. Atât de rasat! Un adevărat gentleman. Iar ea era o norocoasă. Trebuia să gândească pozitiv. În primul rând, era foarte sigură că şi el era îndrăgostit. Brusc începu să fredoneze de fericire şi îşi căută propria-i privire în oglinda retrovizoare, dar nu văzu decât coloana de maşini care se formase în spatele ei. În astfel de situaţii Simion rostea tot felul de chestii acide care trimiteau la inteligenţa feminină. Prostul! Dacă era atât de deştept, de ce nu-şi luase el carnetul? Avea şofer! Să nu cumva să se streseze! Hm… stresul era un factor de risc pentru hipertensivi. Devenea tot mai evident, de le o întâlnire la alta, că lui Robert nu-i plăcea situaţia ei. Trebuia să scape de boşorog! Oh, aspectele cu mustrările de cuget n-o încurcau. Citise câteva romane poliţiste în care personajul negativ scăpa prin metode mai neortodoxe de apropiaţi incomozi… Doar că acolo exista la îndemână ba un pistol, ba niscai cianură… Pe ea, ar prinde-o imediat!

- Tramvaiu nu se depăşeşte prin stânga, cucoană!

- E-n staţie, inteligentule! răspunse cu tonul ridicat şoferului care îi făcea şi un gest cu mâna.

Bărbaţii erau o calamitate! Oare uitase să semnalizeze? Mare brânză! În definitiv trebuia să-şi dea seama idiotul că n-o să treacă peste oamenii din refugiu! Asta era! Un accident!

Un accident cerebral. Era genială! Cum se poate provoca un accident cerebral? Dacă tensiunea creştea brusc… Delia! Scumpa ei prietenă Delia leşinase din cauza tensiunii. Doar că Deliuţa era hipotensivă. Cafeaua, grătarele de porc şi vinul roşu nu erau întotdeauna o soluţie, mai ales pentru o tipă atentă la siluetă. Prin urmare, Delia se trata cu nişte pastile, pe care ea le şi văzuse, le ţinea în baie. Pastile pentru hipotensivi, deci efectul lor era cel scontat… La Delia! Să luăm un tratament pentru scumpul de Simion. N-o să-şi dea nimeni seama dacă lipseau trei-patru pastiluţe. Avea s-o ia la dreapta pe lângă Universitate. Măgarii ăştia de şoferi! Ce tot făceau la semne? Cum? Era sens unic? La naiba!

Reuşise! Ce noroc pe ea s-o găsească pe Delia acasă! Ce baftă să aibă cutia de pastile plină! Nu putea să cumpere aşa ceva din farmacie… o greşeală elementară, scumpa mea, ea n-ar fi făcut-o. Veselă, descuie portiera elegantului ford decapotabil, când observă amenda prinsă în parbriz. Pentru staţionare neregulamentară. Mama lui de poliţist! O s-o achite şi gata. Şi hai acasă, că ajunge babacu înainte. „N-ai gătit şi tu nimic? Ce faci toată ziua acasă? Hai să-ţi deschid un salon de coafură, să faci pe patroana, că de altceva nu te văd în stare.” Astea erau cuvintele lui drăgăstoase, atunci când era calm. El chiar nu observa în oglindă cât era de căzut? Se îngrăşase, iar bărbia dublă nu-i dădea mai multă prestanţă. Cu alte cuvinte, de ce să regrete un specimen senil şi răutăcios? Dar va avea curaj s-o facă? Dacă el o să simtă gustul ciudat al pastilelor? Dacă respectiva substanţă putea fi descoperită la autopsie? Dacă o vor acuza? Citise undeva că, în cazul morţii unuia dintre soţi, celălalt era considerat suspectul principal în peste cincizeci la sută din cazuri…

Va păstra pastilele. Va aştepta declicul care să îi furnizeze curajul… sau nebunia necesară pentru asta. Robert nu trebuia să afle nimic. Cine ştie ce impresie şi-ar fi făcut despre ea.

Of, bine că ajunsese! Garajul celălalt era gol. Super! Moşul nu venise. Avea timp să-şi prindă părul în coadă şi să-şi şteargă machiajul, ba chiar să facă o ciorbă instant. Se va purta frumos, a hotărât. Nu se făcea să fie ştearsă din testament tocmai acum! Şi, în timp ce aprindea aragazul, o încercă din nou acel sentiment neplăcut, aşa ca o adiere, în legătură cu Robert: ce era semnul acela de pe buza lui? Dinţii cuiva?

***

Ce bine-i stătea în negru! Scutură coama părului blond cenuşiu şi se întinse ca o pisică. Suspină. Tare repede se petrecuse totul! Iat-o liberă, cu vilă, cu cont, cu banii de pe asigurare, văduva copleşită de durere a ilustrului lingvist Simion Vaida… Îşi trimise un sărut în oglindă. Aşa le trebuia! Bărbaţii ăştia erau un rău necesar, cine spusese asta? Pentru că, deşi pedepsise pe cei ce o răniseră, nu era chiar deloc sigură că va putea să refuze avansurile cuiva… Oh, arăta super vărul Deliei! Mihai, Mihai! Numele lui era deja o şoaptă drăgăstoasă. Era oare un păcat faptul că se gândea la el după un timp atât de scurt de la… Amintirea celor petrecute o bântui din nou. Ştia că nu va scăpa uşor de imaginea lui Simion din seara aceea…

Se întorsese răscolită de la o nouă întâlnire cu Robert. Doamne, îl iubise aşa de mult! Iar el se jucase cu sentimentele ei. Mai avea o prietenă… îl depistase! Acasă, Simion o privea altfel. Încercase să-l evite. Dar el o chemă în living cu un glas hotărât:

- Anca, trebuie să avem o discuţie.

Atunci simţise că ceva nu e în regulă. Se aşeză pe un fotoliu, refuzând să stea lângă el.

- De un an de zile te întâlneşti cu un bărbat.

- Nu-i adevărat.

- Hai să păstrăm un strop de decenţă, Anca. Am pus pe cineva să te urmărească.

- Nu este ceea ce crezi! Este…

- Nu te mai strădui să improvizezi. Este Robert Octavian. Crezi că-l cunoşti? Ştii cu ce se ocupă?

- E reporter special. murmurase ea biruită.

- Este un infractor, draga mea. Se învârte în cercurile lumii interlope, iar dacă nu are încă un cazier, e datorită abilităţii lui. Spune sincer: de câte ori ţi-a cerut bani?

Atunci simţi ceva năruidu-se, fiindcă da, Robert îi ceruse de câteva ori bani. Ba rămăsese pe zero că era bancomatul gol ( ce minciună cusută cu aţă albă, vedea abia în acel moment ), ba nu-i intraseră banii în cont, ba uitase portofelul acasă. Iar ea, naiva, fusese fericită că-l poate ajuta, că poate să-i arate cât îl iubeşte…

- Anca, el a mai făcut jocul acesta şi cu alte femei. Poate că înainte de-a te vedea pe tine, o jumulise pe alta… Te rog să mă scuzi, n-am vrut să fiu vulgar. Am crezut că e o toană trecătoare pentru tine… Cum a fost şi cea de acum doi ani. Trebuie să luăm o hotărâre, fetiţo, nu mai merge aşa.

- Plec la mama! M-am săturat şi eu.

- Stai puţin, nu te ambala. N-a fost vorba de nicio plecare. Doresc să discutăm. Tu ştii că eu te iubesc.

- Ce să-ţi spun!

- Ba, da. Ştii. E posibil să fi făcut o greşeală, dar sunt gata să mi-o asum. E o diferenţă de vârstă considerabilă între noi, draga mea. De aceea am mai închis ochii la unele lucruri. Însă n-aş suporta să te văd înjosită de-un individ nedemn.

- Dacă erai conştient că mai devreme sau mai târziu vei fi prea bătrân pentru mine, dacă erai atât de înţelept, de ce ai profitat de inocenţa mea luându-mă de nevastă?

- Fetiţo, Wilde a spus un adevăr profund: „Tragedia bătrâneţii constă în faptul că rămâi tânăr”. Pricepi? E foarte greu să te văd atât de proaspătă, atât de atrăgătoare şi să citesc de fiecare dată dispreţul în ochii tăi. Pentru că pe dinăuntru sunt la fel de tânăr ca şi tine.

- Hai, că asta-i bună, Simioane! Ai dreptate, nu pot să merg mai departe în felul acesta. Dracu să le ia de conturi şi de vile şi de poziţii sociale! Vreau libertate. Auzi? Li-ber-ta-te! Plec, hai salutare!

- Anca! Nu!

- Pa, moşulică!

Îi întorsese spatele şi se îndreptă spre dormitor mai hotărâtă ca niciodată să pună capăt poveştii. În fond, erau căsătoriţi de ceva ani, s-ar putea să aibă o surpriză plăcută la partaj.

- Anca!

Putea să strige boşorogul cât poftea. Pe ea s-o scutească de-aici încolo.

- Anca, ajutor!

Ce tertipuri, domnule! De ce era insistent? O să-i facă o scenă? Nu se putuse abţine şi aruncă o privire prin uşile deschise. Simion căzuse jos şi părea că se sufocă. Se apropiase neîncrezătoare.

- Ancuţo, medicamentele… Pe noptieră… te rog.

Era foarte congestionat la faţă. Se gândi că poate chiar îi era rău. Ce să fi fost? Tensiunea? Se aşeză pe marginea patului din dormitorul lui. Văzu flaconul alb. Scria „nitroglicerină”. Ăsta nu era un explozibil? Oare astea să fie? Mai căută puţin în sertar. Nu mai erau altele. Se întoarse agale lângă bărbatul care horcăia. Era dizgraţios. Un firicel de salivă îi curgea prin colţul gurii, ochii lăcrimau şi începuse să-şi schimbe culoarea. O văzu. Cu o forţare teribilă întinse mâna spre ea:

- Medi…cam…

Ea făcuse un pas înapoi.

- Eşti sigur că astea sunt? Eu cred că nu. Mă duc să mai caut.

Şi plecase. Stătuse ascunsă în baie până nu se mai auzi nimic de dincolo.

Când şi-a făcut curaj să se întoarcă, Simion murise. Trebuia să plângă. Şi să sune salvarea.

Plânsese. Chemase ajutoare, anunţase rudele. Pe ale ei. Simion, din fericire, n-o avea decât pe soră-sa.

La înmormântare nu-i fusese greu să bocească. Merita. Bietul Simion! Până la urmă, fusese un tip de treabă. Îi lăsase ei totul. Dar mai ales, o pusese în gardă.

Îl anunţase pe Robert despre pierderea suferită, chiar insistase ca el să fie prezent mai ales la masa de după înhumare. Fiindcă avea de gând să facă pomană, nu glumă. Să vadă toţi cât îl iubise ea pe defunct. Iar Robert venise, drăguţul de el. Îi sărută mâna şi-o strânsese discret când îi prezentă condoleanţele. Ea îşi îngustă privirea încercând să-l descifreze. Cine era cel care stârnise în inima ei un asemenea sentiment? Un tip care înainte de-a veni la întâlnire o jumuleşte pe alta? Care are tupeul de-a apărea cu buzele muşcate cerându-i bani? Oh, scumpul de el, avea să sufere o corecţie!

Dintre zecile de pahare cu vin ea îl alesese pe cel anume pregătit pentru iubitul ei Robert. I-l puse în mână şi şopti: Pentru Simion, Dumnezeu să-l ierte. Robert înclină capul mimând un regret veşnic. Apoi bău. Până la fund.

La un moment dat, unuia dintre invitaţi i se făcuse rău. Salvarea! Telefonul fix n-avea ton. Mobilele erau închise, ca la înmormântare. Cineva a sunat în sfârşit. Sărăcuţul Robert! Băuse vinul acela fără să se gândească ce înseamnă să înşeli o femeia ca ea. O femeie deşteaptă. Fiindcă ea reţinuse o vorbă scăpată de el cândva: era foarte alergic la penicilină. Da, foarte alergic, cum se şi văzuse de altfel: era în comă la sosirea salvării.

Ei, ce să faci? Nebănuite sunt meandrele vieţii!

Îşi puse puţin fond de obraz în palmă, apoi îşi masă cu el pomeţii. Era prea palidă. Şi negrul îi accentua paloarea. Dar o subţia şi-i dădea o distincţie aparte. Ce-ar fi să treacă azi pe la Delia? Aflase că Mihai mai stă în Cluj încă o săptămână, era la un curs de management. Era top manager la o firmă tare din Sibiu. Şi necăsătorit!