Diana Alzner

ADIO

2012-01-26T03:53:00.000-08:00

Acesta este arsenalul rezistenţei noastre.

Întrucât la noi curentul electric se furnizează sporadic, suntem dotaţi cu diverse sfeşnice, lanterne, lămpi gen Aladin sau cu încărcare la reţea, opaiţe, torţe, felinare...

Ieri ne-am bucurat de ele, încă o dată, dat fiind că diverşi arbori au decis să se prăbuşească peste reţeaua de curent.

Linia Hanului a rămas în bezne, ba să nu mint, au fost vreo două tentative de reparare, dar au durat cam un minut, taman cât să ducă cu zăhărelul frigiderele, lada, televizoarele şi calculatorul.

Curentul a venit spre seară, aşa încât am savurat intervenţia preşedintelui cu românii, dar s-a luat imediat după, exact când ne-am liniştit aflând că ne merge bine şi că din februarie suntem iar pe creştere economică spre invidia Europei.

Cu sufletul mai luminat (spiritualiceşte vorbind), am luat o cină romantică la lumânare, apoi am ascultat la pisicuţa chinezească chicioasă din fotografie un post de radio îndepărtat care transmitea câte o melodie tânguitoare cam la o jumătate de oră, în rest vorbind continuu într-o limbă pe care am clasificat-o în familia indo-europeană, neputând spune mai mult. Andrei n-a pierdut ocazia să-mi reamintească despre generatorul pe care a vrut să-l cumpere şi eu nu l-am lăsat.

A fost foarte frumos.

Acum, dat fiind că temperaturile vor scădea mult, după cum se anunţă, s-ar putea să se ia curentul din nou, dar nu face nimic, o să revină, că doar plătim abonament.

Aşa că, ADIO, până se îndreaptă vremea...

Echimoză

2012-01-24T07:36:00.000-08:00

Fiecare dintre noi ne simţim de parcă am fi captivul celuilalt. Ne stânjenim. Cu toate acestea, nu putem contesta faptul că nutrim sentimente unul faţă de celălalt; când suntem departe... Din apropiere, lucrurile se prezintă altfel.
Amândoi suntem gata să dăruim, însă darul nostru este nesemnificativ pentru partener. Iată-ne frustraţi şi nefericiţi. Frustraţi, fiindcă mâna ne-a rămas întinsă, nefericiţi, fiindcă nu primim lucrul după care tânjim.

Nici nu este necesar să treacă nu ştiu câţi ani ca să ajungem în acest punct. În momentul în care tensiunea începuturilor s-a răcit, constatăm că apar o sumedenie de nepotriviri.

Şi-atunci ne acoperim ochii.

Oamenii nu sunt făcuţi să trăiască împreună.

Şi o poveste nouă

2012-01-19T00:10:00.000-08:00

PELERINA

sursa imaginii

O poveste mai veche

2012-01-18T02:34:00.000-08:00

Of! Că s-a dus şi tătuca Gigi! Mă doare inima, da’ n-am avut ce să-i fac. Acu a venit o maşină cu becuri galbene şi l-o încărcat ca pe-un sac în remorcă. Tot aşa au făcut şi cu mama, săraca. A spulberat-o o maşină pe-nserat, când ea se grăbea să vină la noi, acasă. Nu, nu aveam tocmai un adăpost, erau de fapt nişte boscheţi, însă era vara, iar eu şi fraţii mei ne simţeam bine. Am auzit buşitura, am auzit chiar şi înjurătura şoferului. M-am apropiat şi m-am uitat. Mama era aruncată în mijlocul şoselei; eram mic şi prost nu pricepeam că e moartă. Tot aşteptam să se ridice şi să vină. Au ajuns la ea nişte oameni ce luceau pe întuneric, au ridicat-o într-o maşină de-aia cu becuri şi au plecat. Şi n-am mai văzut-o niciodată…

După câteva zile ne-am dat seama că suntem singuri. A fost tare greu. Fraţii mei s-au împrăştiat care încotro: prin canale, pe la metrou, prin scările blocurilor. Apoi n-am mai dat de ei. I-a înghiţit lumea cea mare. Nu ştiu cum am trecut de prima iarnă. Cum singura soluţie era să cerşesc, mă opream tremurând din toate mădularele şi priveam în ochi fiinţele ce treceau pe lângă mine. Uneori primeam mâncare, alteori riscam să fiu bătut. Am observat cum îşi duc traiul cei ca mine şi le-am urmat pilda. Printre blocuri, din loc în loc sunt depozite de gunoaie. Acolo e o sursă de hrană. Doar că locurile acestea comode sunt de mult ocupate de alţii mai bătrâni, iar eu a trebuit să mă duc tot mai departe…

Aşa am descoperit un cartier de case, de unde veneau mirosuri dulci de mâncare, glasuri de oameni răzbăteau din curţi şi am avut curajul să visez o clipă ce minunat ar fi dacă cineva mi-ar oferi de lucru. Era iarnă şi pentru o bucată de pâine m-aş fi lăsat şi bătut.

Ce deziluzie mi-a fost dat să trăiesc atunci, ca multe altele! Un domn m-a pus să-i păzesc o incintă. Mi-a dat ceva resturi de mâncare şi am fost profund recunoscător. Îl aşteptam să vină seara cum avea obiceiul şi mă bucuram la vederea lui cum nu mă mai bucurasem de când trăia mama. Nu mă prea lua în seamă, dar ce puteam pretinde? Era atât de ocupat! Până la urmă, ce să zic? Mă luase în curtea lui…Întotdeauna verifica ceva în interior, îmi zicea „Bine, mă!”, îmi arunca bucata de pâine şi pleca. Două săptămâni a durat fericirea. Într-o zi a venit o maşină, a încărcat pachete maronii din micul depozit şi-a plecat cu farurile stinse. Domnul a deschis poarta şi mi-a tras un şut:

- Pleacă, fire-al dracu!

Deşi cunoşteam tonul acela, nu mi-a venit să cred. Ce greşisem? Bolovanul cu care m-a lovit în picior a vorbit în locul lui. Noroc că n-am rămas şchiop, că nu mai trăiam până azi

Da’ tot mi-a folosit la ceva: am învăţat să deosebesc oamenii. Sunt de trei feluri: cei care dau cu piatra, cei nepăsători şi cei din ale căror mâini iese o lumină alb-aurie. Cei din a doua categorie sunt cei mai mulţi. Dar există şi câţiva luminoşi. Am întâlnit şi eu la viaţa mea…

Doamna care vinde ziare mă cheamă mereu la ea şi-mi dă un covrig. Sau jumătate, că asta mănâncă şi ea. Are însă un glas blând:

- Mă, amărâtule, ce mai faci, mă? Mai trăieşti?

Nu mai mult, dar îmi dă covrigul. Nu mă duc prea des la ea, să n-o plictisesc.

Acum câteva zile, o fetiţă mi-a dat sandvişul ei. Nu ştiam că are mâncare, mă luasem după ea din cauza aripilor ce-i ieşeau prin paltonaş. Nu mai văzusem niciodată. Erau aripi adevărate, crude ca aripile de crisalidă ce n-a zburat, ce încă nu e fluture; translucide, moi, firave. N-a zis nimic. A scos din gentuţa de grădiniţă pacheţelul şi mi l-a întins. M-am simţit atât de sfios!

Vraja a stricat-o maică-sa printr-un potop de mustrări:

- Doamne, fato, o clipă dacă nu sunt cu ochii pe tine ai şi făcut o prostie! Ce să-ţi cumpăr acum de mâncare? Toanto!

A smucit pe binefăcătoarea mea, a tras-o pe stradă în urma ei, gata să-i smulgă mânuţa ce-mi dăduse masa pe două zile…

De ce sunt oamenii lupi pentru oameni? Chiar mămica ei o să-i strice aripile…

Pe-urmă s-a lăsat frigul cel mare. Am dormit zgribulit şi înfometat pe sub câte-o scară. Oamenii intrau în casele luminate, la căldură. Mă ţineam ba după unul, ba după altul, cu toate că ştiam că e fără rost. Seara, m-am auzit strigat. Oho, o veche cunoştinţă, tata Gigi. El zice aşa: „mă, flendurosule, eu sunt tătuca-al tău”. Şi-are dreptate: am dormit de multe ori împreună. Aşa şi ieri. Zice:

- Mă, fleandură, pe noi nu ne primeşte nimeni, că suntem prea buboşi şi împuţiţi. Stai aicea cu taica, să ne încălzim, că poate scăpăm.

A băut până târziu dintr-o sticlă, apoi m-a luat în braţe şi-am adormit pe cartoanele aşternute sub scările magazinului. Era ger sticlos, cumplit, cu aer dens, de nerespirat. Spre dimineaţă frigul apăsa ca o greutate imensă lăsată din cer peste piepturile noastre. Gigi nu mai mişca. Am încercat să-l încălzesc, însă nu s-a mai trezit.

Au venit oamenii cu veste lucitoare. M-au alungat ca de obicei:

- Marş, jigodia dracu! Bă, ăsta-i mort, să n-am!

Când mi se spune jigodie sau cotarlă plec repede, fiindcă urmează piatra ori un şut în burtă.

Am stat însă prin apropiere, destul cât să văd maşina cu becuri galbene. Du-te cu bine, taică Gigi. Eu mai rămân în gerul amar, amar ca inimile oamenilor.

foto Elena Agachi

17 ianuarie 2012

2012-01-17T01:47:00.000-08:00

Nu-mi pot accesa tabloul de bord!

E una din acele defecţiuni ciudate ale blogger care afectează în mod preferenţial anumite funcţii şi anumite persoane? Măi să fie!

De câteva zile mă tot plâng în stânga şi dreapta, dar nimic nu se remediază.

Două prietene mi-au scris pe mail „adio, good bye!” că de ce nu le postez comentariile.

Eu, biata mine, inocentă.

Petrec citind „Sacrul” de Rudolf Otto.

Missouri consideră cartea un sopoforic.

Am un gust amar. La douăzeci de ani ni s-a spus „huligani”, ştiţi voi, în fraza aceea celebră: „Huliganii şi agenturili străine”... nu ştiu ce fac ţării.

Apoi am fost „golani”.

Acum suntem viermi.

No, bine.

Era atât de frig azi dimineaţă, încât mi s-a lipit mâna udă de mânerul porţii.

Am spart nuci şi am pus pe tăviţă pentru piţigoi.

Şi iarăşi acel gust amar. Nu mai suntem fraţi: suntem galbeni, portocalii, suporteri... Deşi poate suntem membrii aceleiaşi familii. Cel care dezbină e satana.

Mi-e dor să cânt "Ole, Ole..."

2012-01-14T04:12:00.000-08:00

Aseară l-au săltat pe artistul Doru Stăculescu pentru că manifesta în faţa palatului Cotroceni.

Îmi plac drapelele cu gaură şi mi-e dor să cânt "Ole, ole..." .

Vouă nu?

Scuze

2012-01-12T23:48:00.000-08:00

Cred că am fost rea şi Blogger nu mă lasă să mai răspund la comentarii sau să intru în formularul de comentarii pe alte bloguri.

Aşa păţesc copiii care se joacă cu focul!

Africa neagră

2012-01-11T07:59:00.000-08:00

I-am spus Cristinei că voi adera la ideea ei de a consemna măcar săptămânal un lucru bun care ni s-a întâmplat, ceva care ne-a bucurat, ne-a făcut inima să tresare.

Ştiu că titlul postării pare ciudat pentru ceea ce va urma, dar veţi vedea că totuşi există o potriveală...

Ce mi s-a întâmplat pozitiv în aceste zile?

Îmi pierdusem speranţa că voi găsi ceva tocmai în săptămâna în care a venit factura de la energie electrică, deşi a avut şi ea rolul „de a-mi face inima să tresară”.

Mi s-a întâmplat chiar şi un lucru bun: Missouri a făcut un gest decisiv pentru ca să mă determine să strâng bradul.

Nu aş putea însă trece pe listă maliţiozitatea cu care butelia a hotărât să se termine exact când ar mai fi fost nevoie de vreo 15 minute să se coacă un blat de prăjitură. Nu, asta nu.

Şi pe când credeam că am ratat postarea din această săptămână, ce mi se întâmplă?

Văd eu într-o seară o emisiune pe Antena 3.

O super emisiune!

Dana Grecu şi Radu Tudor m-au făcut să mă bucur. Mai este cineva care are curaj să spună că Regele e gol...

Suntem o ţară din Africa neagră, aici am ajuns.

Fetiţa cu pisici

2012-01-09T00:06:00.000-08:00

Gheorghe Demetrescu Mirea

Trăiam cu părinţii mei în orăşelul dintre dealuri. Locuiam la bloc, într-un cartier nou. Până atunci stătusem în casa bunicilor, pe una din străzile centrale, unde creşteau castani şi merişori pe marginea trotuarului.

La bloc nu aveam grădină, nici flori, nici copaci, dar erau mulţi copii şi larma nu înceta decât noaptea.

Eu crescusem singură. Ştiam să-mi ocup timpul cu desene, cu decupaje, dar mai ales cu diferite cărţi. Citeam „Poveşti nemuritoare” şi, fiindcă BPT-ul o publicase fără ilustraţii, mi-am asumat eu sarcina de-a o îmbogăţi cu picturi adecvate, făcute pe planşe, în culori. Cititul şi desenatul îmi ocupau tot timpul. Mama obişnuia să mă ridice de pe scăunel şi să mă trimită la joacă. Întotdeauna protestam. Ce să fi făcut afară?

Băieţii erau sălbatici şi jucau jocuri de neînţeles. Fetele săreau coarda sau jucau „elastic”, ceea ce îmi părea culmea plictisului. Ieşeam pe scările blocului şi priveam. Apoi intram în casă cât mai neauzită.

Mama insista că am nevoie să fiu între copii şi să stau afară, „la aer”. Văzând că nu e chip s-o îmbunez, am hotărât să-mi iau soarta în propriile mâini: în fiecare zi ieşeam „la joacă”. Mă echipam, mă pregăteam zgomotos şi entuziast, ieşeam, dar mă ascundeam în spatele blocului, lângă pubelele de gunoi.

Acolo mi-am întâlnit cea mai bună amică, pisica Piţuş. Acela a fost începutul unei frumoase prietenii. De atunci mereu am dorit o pisică în preajma mea, ca doamna din „O pisică în ploaie” a lui Hemingway.

Jurnal

2012-01-05T01:15:00.000-08:00

Citesc şi mi-e imposibil să nu-mi pun o întrebare absurdă: cine mi-ar plăcea să fiu, Calypso sau Penelopa?

Am golit cafetiera, mă plimb prin casă cu cana în mână.

Afară e soare, cald, primăvară. Unde să fi dispărut gerul Bobotezei? Dacă temperaturile continuă să fie atât de mari, colţii lalelelor şi ai narciselor vor muşca din pământ. Bineînţeles că mi-ar plăcea să vină primăvara de tot, aşa, cam de săptămâna viitoare, dar nu e firesc.

Seceta continuă. Sper să nu sece izvorul care ne alimentează.

Deschid televizorul. De o vreme ştirile îmi dau acelaşi sentiment de insecuritate şi îmi amintesc un citat din Papini:

„De câţiva ani, lumea devine tot mai nesigură şi mai periculoasă, aşa încât a trebuit sa mă gândesc să-mi pregătesc un refugiu inaccesibil. Vom avea, în curând, războaie, invazii, revolte şi nimeni nu se poate crede în siguranţă. Cine se gândeşte la aceasta şi nu are intenţia să se lase înflămânzit sau gâtuit, trebuie să se pregătească din timp.”

Printr-o neştiută asociaţie de idei îmi amintesc de comentariul jignitor pe care l-am primit aseară de la un anonim care ajunsese pe blogul meu, la postarea „Pseudo-Kineghetikos”, căutând pe Google „Trasul din maşină la căprioare”.

Cei care vânează animale în felul acesta pot vâna şi oameni, nu? Chiar aşa îmi şi scrisese, că cei din categoria mea suntem un vânat.

Probabil dumnealui este din categoria celor care se distrează trăgând cu arma de la fereastra apartamentului în maşini, în alte ferestre şi în curând, chiar şi în oameni.

Închid televizorul.

Mă întorc la „Răcoarea ţărmurilor”, unde bătrâna doică Euriclea o învaţă pe Cea-Rămasă-în-Aşteptare cum să desfacă noaptea ce a ţesut ziua.

E o lume veche unde oamenii erau încă apropiaţi; acum e tot mai mult fiecare o insulă. O insulă în derivă, o stea dintr-un univers în rapidă şi continuă expansiune.

"Sacrul şi profanul"

2012-01-02T07:13:00.000-08:00

Ne apropiem de ziua teofaniei. Citesc, nu întâmplător, din cartea lui Eliade şi notez aici câteva idei:

Există două moduri de a fi în lume: cel sacru şi cel profan. Dintre acestea două singurul care este real este cel sacru, pentru că manifestarea sacrului fondează ontologic lumea.

Nici timpul nu este acelaşi: durata profană nu este aceeaşi cu timpul sacru.

„Timpul sacru este, prin însăşi natura lui, reversibil, este un timp mitic, primordial devenit prezent. Orice sărbătoare religioasă, orice timp liturgic constă în reactualizarea unui eveniment sacru.”

„Lumea există pentru că a fost creată, pentru că însăşi existenţa ei vrea să spună ceva: că Lumea nu este nici mută, nici opacă, nu este un lucru inert, lipsit de noimă sau semnificaţie. Pentru omul religios cosmosul trăieşte şi vorbeşte.”

Totul este SEMN.

Timpul este discontinuu

2011-12-30T00:01:00.000-08:00

N-am luat în seamă norii scămoşi. De îndată ce mi-am terminat cafeaua am îmbrăcat o pereche de jeanşi, o bluză de mohair, am încălţat ghetele. Missouri se uita la mine cu o privire gravă, de parcă ar fi zis "mama nu ştie ce e pe afară...". Nici Tatra nu s-a arătat entuziasmată de dorinţa mea subită de a părăsi biblioteca:

- Unde să pleci, mami, pe umezeala asta?
După măceşe. Aveam să ies să-mi culeg măceşe. Nu, cele de la plafar, acelea pe care mi le scosese Andrei în mod demonstrativ de prin cotloanele bufetului, nu erau gustoase. Îmi voi culege eu altele, proaspete.
- O să-ţi strici mâinile! miorlăi Missouri cu o ultimă tentativă de a mă convinge să mă întorc.
De pe prispă am coborât în curte şi am pornit pe cărarea îngustă ce urca spre pădure. Aerul jilav mirosea a brad, a ciuperci, a moarte şi înviere.

Covrig ieşi din adâncimile cuştii sale şi mă urmă tăcut şi responsabil, de parcă aş fi fost un copil pe care dacă nu-l poţi convinge să stea liniştit, măcar îl însoţeşti.

M-am oprit câteva clipe pe tăpşanul înalt şi-am privit înapoi. Casa noastră pufăia pe hornuri şi fereastra bibliotecii privea spre grădină. Dealul opus, de dincolo de şosea, părea mai apropiat acum că-şi pierduse trufia verde. Dinţii rari ai pădurii de pe coamă lăsau cerul să se scurgă printre ei.

Tatra-rottweileriţa mi se gudură la picioare: "Mergem sau ce?" Am pornit din nou pe potecă şi am ajuns la poala pădurii noastre. Frunzele umede şi aurii nu foşneau sub tălpi. Pădurea era tăcută. Am mers printre copaci, printre tufele scheletice de păducel şi soc. Mi-ar fi plăcut să ajung până pe versantul opus, "la prăpăstii", în viroaga unde se povesteşte din bătrâni că ar fi avut locaş de taină haiducii lui Jianu. E o "galerie subpământeană ca un maţ ostil şi rece" care străbate dealul spre adâncimi de nepătruns unde poteraşii nu cutezau a intra.

Se mai povestea că din hruba cea mai de jos, care are "răsuflătoare", stelele se vedeau şi ziua, dar alte stele, nu cele de noapte.

Cred că asta m-a făcut să-mi doresc întotdeauna să ajung în tainiţa hoţilor: stelele cele nevăzute. Pentru că aveam impresia pe undeva, că steaua mea e dintre acestea, invizibilă, de aceea nu puteam să mi-o găsesc noaptea pe boltă. Lumina ei vagă se răsfrângea dintotdeauna asupra mea fără s-o ştiu, doar intuind-o, palidă, călăuzitoare, mereu de veghe.

Dar există un hotar nevăzut dincolo de care Covrig nu vrea să treacă. Probabil ar încălca neştiute graniţe câineşti. Sau poate că intră pe teritoriul lupilor... al haiducilor şi al stelelor care trebuie să rămână nevăzute.

Aşa că ne-am întors cu o punguţă de măceşe pe care le-am spălat şi le-am pus în ceainic, pe plită, să fiarbă domol până scriu.

***

Din data de 24 decembrie am intrat în cele 12 zile magice, când timpul pare să adaste... E un nod aici pe undeva, un nod interdimensional, care permite comunicarea între lumile paralele sau între tărâmul acesta şi celălalt, cum se spunea odinioară.

Lucruri ciudate se pot întâmpla acum; trecutul se poate vizita uşor, viitorul se întrezăreşte în vise, vedenii, năluciri.

Sunt atentă pe unde păşesc! Există bulboane ca la traversarea unui râu, piciorul se afundă, mă pot pierde în timp.

O teorie

2011-12-27T07:15:00.000-08:00

Cineva mi-a amintit într-o discuţie de suferinţa şi moartea lui Iliuşa, fiul căpitanului Sneghirev.

Împletea acest capitol din romanul dostoievskian cu altele din „Alexis Zorba” şi „Colind de Crăciun” într-un mod absolut minunat şi neaşteptat.

Din motive cu totul diferite de cel menţionat, mi-am amintit eu însămi un pasaj din Lev Şestov, venit la mine (mai întâi) prin intermediul „Jurnalului Fericirii”:

„Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.”

"Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun"

2011-12-24T05:11:00.000-08:00

Să vă dea Domnul fericirea pe care am trăit-o eu azi şi, dacă inimile voastre suportă, să v-o dăruiască înmiită!

Angel Eyes

2011-12-22T08:06:00.000-08:00

Priviţi în ochii de înger care vă sunt alături.

"Love's Labour's Lost"

2011-12-20T00:23:00.000-08:00

Nu, nu vă gândiţi chiar la Shakespeare!

De fapt voiam să traduc „zadarnicele chinuri ale... curăţeniei”.

Terminasem totul, casa lucea, mai trebuia să aplic undeva în a patra dimensiune bradul împodobit, care altfel nu ştiu unde ar putea să încapă.

Numai că ieri pe la prânz m-am trezit cu o maşină în curte: venise Moşul! Andrei al meu zâmbea radios: îmi cumpărase o piesă de mobilier la care visam îndrăzneţ, în ciuda crizei. Nu m-a putut pune în gardă nici măcar cu câteva minute înainte, deoarece Romtelecom programase o defecţiune în reţea.

Aşa m-am trezit din visul de care spuneam. Cu băieţii de la firma de transport intrând în casa mea strălucitoare plini de un noroi negru (pe cand afară era îngheţat bocnă), noroi care a marcat cu nişte urme chiar epice bejul delicat al covoarelor de pe hol.

Au plecat val-vârtej – Andrei fiind în timpul serviciului, iar eu m-am putut bucura în linişte privind dezastrul. Trebuia să eliberez trei corpuri de bibliotecă, să mut cărţile, să scot toate covoarele, fiindcă seara urma să vină cineva să ne ajute să aşezăm mobila la locul ei, să duc nu se ştie unde florile aduse pe coridor, să...

Toată curăţenia mea a fost zadarnică: Vanish pentru covoare, Domestos pentru gresie, soluţie pentru parchet... adio.

"O aşteptare de-o zi"

2011-12-14T00:06:00.000-08:00

Ernest Hemingway

Curăţenie generală

2011-12-12T00:03:00.000-08:00

Deşi iniţial au părut seduse de posibilitatea de a cotrobăi prin dulapuri şi sertare – ocazie ivită datorită scăderii vigilenţei mele, (dar nu am cum să fiu destul de vigilentă când sunt în vârful unui taburet instabil spălând geamuri), Missouri şi fie-sa, Roza, au sfârşit seria de atacuri şi alergătură prin casă în acest adăpost pentru pisici.

E o perioadă tristă pentru ele: afară plouă, trebuie să stea veşnic în casă, eu le dau mereu acelaşi meniu cu carne, la capitolul distracţii nu s-a inventat nimic nou, tot bradul de anul trecut pe care ele îl vor răsturna iar şi iar...

E greu să fii pisică în preajma sărbătorilor de iarnă când se face curăţenie mare!

Fântâna tinereţii e la Vâlcea

2011-12-09T03:51:00.000-08:00

La Râmnicu Vâlcea se produce APA VIE!

Da, aţi citit bine: apa vie, cea care îi dă putere lui Făt-Frumos din basmele noastre, nu este un mit.

Ea este produsă la Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice din Râmnicu Vâlcea şi se numeşte Qlarivia.

Ce este de fapt apa vie?

Este o apă medicinală care poate fi consumată de oricine, neavând contraindicaţii; conferă o stare de bine celor sănătoşi, iar celor bolnavi le slujeşte de adjuvant în tratament.

Cum se produce apa vie?

Qlarivia este o apă purificată, astfel încât să aibă un conţinut cât mai redus de deuteriu, ştiindu-se că acest izotop al hidrogenului influenţează procesul de diviziune celulară în organism. Practic, Qlarivia încetineşte procesul de îmbătrânire.

Acest produs românesc se exportă aproape în totalitate în USA şi Japonia, dar îl putem găsi şi în farmaciile româneşti, din păcate la un preţ prohibitiv de aproximativ 30 de lei/ litru.

În consecinţă eu voi bea şi de aici înainte tot apa izvorului captat de tata-mare din coasta dealului pe care locuim.

"Suntem ceea ce iubim"

2011-12-07T04:19:00.000-08:00

Categoric, nu suntem ceea ce mâncăm, nu suntem nici măcar ceea ce citim, dar suntem suma alegerilor noastre – trecute, prezente sau chiar viitoare.

„Suntem ceea ce iubim”, suntem alegerea pe care o facem.

Vă rog, ajutaţi-mă!

2011-12-04T05:41:00.000-08:00

De dimineaţă eram în bucătărie preparând prânzul duminical. În faţa mea, ştirista de la Realitatea citea noutăţile.

Aşa am aflat chestia asta de interes naţional: nepotul lui Leo de la Strehaia a fost implicat într-un conflict în timp ce gusta o cafeluţă la bar.

Am trăit un sentiment intens de jenă. Vă mărturisesc: eu nu ştiu cine e Leo din Strehaia. În rest, bănuiesc că toată lumea îl cunoaşte, întrucât ştirista nu a dat nicio altă explicaţie.

M-am tot gândit: să fie autor, a scris ceva? Om de ştiinţă? Politician?

„Pune mâna, Diana, şi mai citeşte, că eşti rămasă în urmă!” mi-am zis.

Aş putea să caut pe Google, dar e o soluţie facilă.

Mă poate ajuta cineva să-mi completez cultura?

Voluntariat obligatoriu

2011-12-03T01:23:00.000-08:00

sursa imaginii

La începutul săptămânii am primit o nouă sarcină de serviciu: să aducem haine vechi în cadrul misiunilor de voluntariat. Nu ni s-a comunicat despre care sinistraţi ar fi vorba: turcii loviţi de cutremure, japonezii măturaţi de tsunami, sau românii nenorociţi de Boc şi ai lui.

Am vrut să răspund chemării ca de fiecare dată când ni s-a solicitat acest lucru, dar am descoperit că în dulapurile mele nu mai prea sunt haine vechi, în afară de cele pe care le purtăm prin curte, pe la animale. La toate inundaţiile din anii precedenţi am dat saci întregi de lucruri...

În consecinţă m-am prezentat la serviciu spunând senin că „nu mai am”, mai ales că era vorba despre ceva facultativ. Şeful s-a făcut foc şi pară. Cum de îi răspund aşa obraznic?! Doar a primit mail de la Bucureşti de la Centrală să donăm haine!

Simţind furtuna pe care am declanşat-o, am descins frumuşel într-un second, am cumpărat câteva plase cu haine şi mi-am achitat „sarcina de voluntariat”. Că doar... dacă-i musai, cu plăcere, nu-i aşa?

Aniversare

2011-11-30T05:35:00.000-08:00

La mulţi ani,

Andrei, dragostea mea!

Filosofia blogului

2011-11-22T04:43:00.000-08:00

Am primit de la Gina un set de întrebări care ţin de filosofia bloggingului. Iată-le:

1) Ce vârstă are cel mai vechi blog pe care îl cunoaşteţi?

Nu ştiu. Am citit cu plăcere postări de acolo, dar nu cunosc vârsta blogului. Pe internet am mereu impresia că mă aflu pe tărâmul „tinereţii fără bătrâneţe”.

2) Care este primul blog pe care l-aţi descoperit de îndată ce aţi intrat în virtual?

Mai întâi am descoperit cenaclurile literare. Nu pentru mult timp, întrucât limbajul „literar” de acolo şi atacurile la persoană m-au năucit. Abia apoi mi-am făcut un blog şi am fost descoperită de Grişka. De fapt Missouri a fost descoperită de el, ea avea un blog mult mai atractiv decât mine pe vremea aceea, publica poze şi noutăţi de interes felin, pe când eu scriam texte mediocre. A fost ceva firesc: Grişka traducător, Missouri devoratoare de cărţi...

3) V-ar bucura închiderea unui blog? Care anume?

Nu. Dacă ceva nu se potriveşte cu mine, ocolesc. E loc destul.

4) Care este blogul pe care îl vizitaţi cel mai des?

Parcurg în fiecare zi toate blogurile cu posturi noi. (din blogrollul meu)

5) Cam cât timp credeţi că poate un blog să-şi justifice existenţa?

Atâta timp cât îi face proprietarului plăcere să scrie.

6) În ce condiţii v-aţi închide blogul?

Cred că l-aş închide în cazul unei dezamăgiri profunde.

7) Ce vârstă are blogul?

Trei ani.

8) Cum aţi decis să vă faceţi blog?

Voiam să scriu. Mâzgăleam zeci de caiete, hârtia e scumpă... Şi apoi, în virtual puteam să fac şi câţiva cititori (victime).

9) Este bloggingul un viciu? Dă dependenţă?

Nu ştiu ce să zic. Uneori las mâncarea să fiarbă pe aragaz şi vin să scriu sau să răspund la comentarii. Alteori amân o treabă sau alta ca să citesc ce-a scris altcineva. În general mă culc târziu ca să pot parcurge tot ce mă interesează din blogroll. Sunt mereu în criză de timp din cauza navigării pe bloguri şi sunt prima (şi singura) din zonă care sună la deranjamente când pică internetul, dar nu, nu dă dependenţă...

Oricine doreşte să răspundă întrebărilor poate să preia leapşa.

"Ciuleandra"

2011-11-20T02:56:00.000-08:00

Andrei mi-a adus de la magazinul sătesc, (pe firmă scrie „La Petre”), prune uscate. Ah, ce nostalgii s-au deşteptat în mine!

Îmi aduc aminte cum mama-mare usca prune în cuptor să aibă pentru postul Crăciunului şi al Paştelui. Le fierbea în orez şi erau delicioase.

De câţiva ani în zona noastră nu se mai fac prune. Iar cuptorul de cărămidă de mult nu mai este.

Dar am făcut şi noi provizii în aşteptarea celei mai grele ierni. Îmi amintesc ce-mi povestea tata - despre ultimul târg al anului la care mergeau cu căruţa pentru aprovizionarea finală a gospodăriei.

Noaptea pe la trei caii erau deja înhămaţi la car şi tata, băieţel plin de nerăbdare, se foia pe capră lângă taică-său. Aveau să facă o călătorie fabuloasă până la Vărzaru, la târgul de Sfântu Dumitru. Nu sunt mai mult de şase kilometri până acolo, pe drumul vechi, până la răspântia unde se aduna lume-lume să cumpere, să vândă, să se minuneze şi să joace ciuleandra.

Tata-mare nu vindea nimic, doar cumpăra. Se întorcea acasă cu hălci mari de peşte afumat şi un butoiaş de hamzie, cu sare, cu „zacăr”, cu „urez”, cu gaz. Doar cu ceea ce nu putea produce în gospodăria proprie.

Într-un an a adus acasă o cutie care mult a speriat-o pe mama-mare, a făcut-o să se închine şi i-a lăsat un sentiment de circumspecţie niciodată deplin potolit: un patefon!

După ultimul târg casa şi curtea bunicilor se închideau lumii şi se pregăteau de iarnă. Mama-mare se îngrijea de animale şi ţesea la război, tata-mare aducea lemne.

Aveau cămara plină cu de toate: garniţe cu carne în untură, putinici cu bucăţi de brânză făcută în post, cârnaţi şi şuncă atârnată în grindă, peşte, butoaie cu murături, poame, magiun. Din hambare nu lipseau bucatele pentru animale, iar în magazia mare se înşirau damingene cu ţuică galbenă şi butoaie cu vin roşu.

Iarna era pentru ei ca un asediu.

Am şi eu această senzaţie azi, după atât de mult timp: că iarna va fi o încercare grea chiar şi pentru cei care şi-au umplut cămările. Cât despre ceilalţi...

Despre mine

2011-11-17T00:09:00.000-08:00

sursa

Trebuie să fac mea culpa: v-am indus în eroare, aţi vorbit cu mine atât de mult timp, fără să ştiţi cine sunt cu adevărat, fără să cunoaşteţi faţa mea ascunsă.

Ei bine, a sosit momentul mărturisirii: eu sunt cea care arde becurile în casă.

Din copilăria timpurie ai mei au observat că există un raport direct între intervenţia mea asupra întrerupătoarelor (la care ajungeam numai luată în braţe) şi numărul de becuri care explodau, se ardeau, pocneau.

Când am crescut mai măricică am ajutat două fiare de călcat să-şi dea obştescul sfârşit, deşi despre felul cum s-a terminat scurta carieră a radioului Gloria (care-l făcuse pe tata fericit cam... o lună), n-aş putea să jur că a fost tot lucrarea mea.

Deja acasă nu mai eram lăsată să pornesc/opresc niciun fel de aparat electric, dar la căminul studenţesc colegele de cameră nu cunoşteau acest mic amănunt şi de aceea câteva fierbătoare (termoplonjoane) şi un reşou au plecat în câmpiile steampunk ale vieţii de apoi pentru unelte şi maşinării...

Tata îmi zicea „Diana-Dezastru”, nume pe care soţul meu l-a adoptat imediat şi cu toată convingerea din cauza videoului.

Noroc că am intrat în era DVD-urilor. La care eu nu umblu deloc. Nici când sunt singură acasă. Nu ating telecomanda televizorului. Încă mai am voie să mă uit la televizor.

Acum despre calculator. Avem trei. Unul e tot timpul la reparat. Altfel nu aş putea să vă scriu.

P.S. Dată fiind situaţia, avem întotdeauna în casă o rezervă de becuri, normal. Dar ce vom face când se vor termina? Când se vor găsi de cumpărat doar becuri din acelea scumpe, care fie vorba între noi, după ce că nu dau lumină ca lumea, se mai şi ard la fel de repede ca cele normale, deşi costă de nu ştiu câte ori mai mult?

"Mâine în bătălie să te gândeşti la mine"

2011-11-15T03:15:00.000-08:00

În 2002 am reîntâlnit-o pe Corina. (acesta nu e numele ei, dar îi voi spune aşa)

Ştiam de la o altă prietenă că are cancer, arăta rău, făcuse şi chimio-terapie...

Dar în toamna din 2002 când am dat una peste alta pe bulevard, Corina era efectiv schimbată. În bine!

M-am bucurat. În primul rând pentru faptul că nu ştiu cum să vorbesc unui om care trece pe lângă moarte. „Vei fi bine, lasă, că trece!”? Absurd.

Precis a scăpat, mi-am zis îmbrăţişând-o şi pregătindu-mă să aud vestea cea bună. Nu putea fi altceva: Corina strălucea. N-ai fi zis c-a depăşit treizeci de ani, era ca de optsprezece.

Ne-am aşezat pe o bancă să vorbim, de fapt ea m-a rugat să stăm câteva clipe. Nu m-am putut abţine şi am lăudat-o pentru felul cum arăta. Voiam să aud cum se vindecase. Corina însă a râs şi a zis:

- Şi tu aştepţi să auzi că m-am făcut bine? Nu, sunt tot aşa, nu ştiu cât mai am, Mihăiţă nu vrea să-mi spună.

Mihăiţă era soţul, îl ştiam vag.

- Îţi spun un secret. zâmbi radioasă. M-am îndrăgostit! Şi el e îndrăgostit de mine.

Cred că dacă îmi spunea că pleacă să cucerească Everestul nu aş fi fost mai şocată. Arăta ca o şcolăriţă şi m-am întrebat dacă nu cumva... medicamentele, panica morţii iminente... să n-o fi adus în starea de a-şi pierde... cum să zic... simţul realităţii.

Mi-a spus că e fericită, că nu-i pasă că va muri, că acum tocmai mergea la întâlnire.

Îmi stătea pe limbă să întreb „Mihăiţă ştie?”

Dar am tăcut şi ne-am despărţit ca şi cum urma să ne mai vedem de multe ori de atunci înainte. Însă nu ne-am mai văzut niciodată. Corina a murit după şase luni.

Vinovată?

"Nişte ţărani"

2011-11-12T00:11:00.000-08:00

Fiind sâmbătă m-am trezit... la aceeaşi oră ca de obicei. Animalele nu ştiu că e week-end. Am deschis uşa spre dimineaţa mohorâtă de noiembrie, cu aer îmbibat de ceaţă. Singurul meu gând se îndrepta spre o ceaşcă de cafea fierbinte. În schimb am plecat spre curtea păsărilor.

Am deschis gâştele şi pe Bureţica (ea doarme separat pentru că nu e gâscă, e o fetiţă), am eliberat puii, dintre care trei sferturi sunt cocoşi (cu alte cuvinte am fix cinci puici), am chemat afară curcile, raţele, găinile şi spre final bibilicile, care, dacă nu văd păsări în curte, se ridică şi decolează vertical „spre alte ţări mai calde”...

Am hrănit apoi o hoardă de pisici pentru care oricine m-ar invidia, Missouri ştie de ce.

Venise momentul să-mi fac o cafea. Exact pe când să aprind focul sub ibric, am auzit deasupra, la etaj, pasul lui Andrei. Se trezise.

Am dat deoparte ibricul şi am pus tigaia pentru un mic dejun englezesc cu ouă, şuncă, pâine prăjită.

Am apăsat şi pe butonul telecomenzii, pentru atmosferă, să aud pe unde au mai fost cutremure, ce asteroizi ne-au mai trecut pe deasupra capului, pentru că oricum de criză nu mai vreau să aflu nimic. Criza mi-a luat cafeaua preferată, despre care Andrei a spus că are un preţ indecent. Ce beau acum... dar mai bine nu mai spun nimic.

Ouăle se prăjeau, şunca se rumenea, iar la televizor a apărut un spot care... scuzaţi plasticitatea expresiei... „mă seacă la inimă”. Cel cu doamna Sanda Lungu din Roşia Montană, cea care „nu vrea decât să muncească”.

L-am mai auzit, nu e prima oară. Doamna e remarcabilă. Cei care au ales-o au avut ochi. Joacă perfect. De ce mă evervează pe mine? M-am gândit: 1) Zice c-a renunţat la vacanţe. Punctele 2) şi 3) nu le mai spun. Unu face toţi banii: „A renunţat la vacanţe”.

Meditaţia mea pe marginea subiectului a fost întreruptă de venirea lui Andrei, vesel nevoie mare că azi îl are pe Marius ajutor la muncă şi nu va face singur zeci de gropi pentru pomii care urmează să fie plantaţi în livadă.

Am mâncat, apoi mi-am băut în sfârşit cafeaua – o marcă mult mai ieftină decât până acum, fără nu ştiu ce arome.

Mai târziu, după ce am pus mâncarea la foc, iar Andrei cu Marius erau de ceva timp în livadă, am coborât la ei să le duc un termos cu ceai cald şi o pungă cu gogoşi. Am trecut prin dreptul casei vecinilor.

Purceii guiţau de foame în coteţ, păsările cotcodăceau închise.

Am impresia că eu nu ştiu să-mi trăiesc viaţa, îmi vine gândul ăsta aşa, ca un ecou, eu nu ştiu nici de vacanţe, nu ştiu nici măcar despre faptul că sâmbăta se doarme până târziu.

Poftă de viaţă

2011-11-08T04:26:00.000-08:00

O bucurie nu vine niciodată singură.

Pe lângă bucuriile mari care te copleşesc de-a dreptul tropăie în alai şi alte bucurii mărunte.

Ne întorceam fericiţi de la serviciu – 20 de km până acasă – şi discutam cu Andrei despre una din bucuriile mari: nu i se virase pe card salariul întreg, deoarece departamentul de contabilitate de la Bucureşti al firmei nu înregistrase pe calculator toate borderourile trimise. Eram chiar foarte amuzaţi de subiect, ce mare lucru, nu? Toate ratele aşteaptă fără să te deranjeze.

Tocmai când să începem virajul pe Dealul Negru – loc urât de toţi şoferii – observăm un echipaj de poliţie.

Ne-a tras pe dreapta. (e doar una din bucuriile mărunte) De ce nu avem cauciucuri de iarnă? Andrei explică politicos că nu am echipat încă maşina, pentru că nu s-au anunţat ninsori şi vreme rea.

Poliţistul o ţine pe-a lui, sfătos ca un moşneag: putem pleca pe soare şi să ne întoarcem pe ninsoare.

Andrei vorbeşte de costuri, de faptul că va uza cauciucurile în mod inutil. Poliţistul îi promite că toţi cei recalcitranţi cu legea vor plăti.

Andrei... nu mai zice nimic, fiindcă întâlneşte privirea mea imperativă.

Plecăm lăsând poliţistul bosumflat că nu ne poate amenda, n-a găsit nici măcar un bec de poziţie care să nu funcţioneze.

Parcurgem încă doi kilometri şi ne oprim: coloană de maşini. Aşteptăm, aşteptăm. Suntem obosiţi şi flămânzi, eu îmi fac griji pentru păsările neînchise + mâţele şi câinii nehrăniţi. După zece minute aflăm că a fost un accident, un tir s-a culcat de-a latul şoselei şi nu se mai poate trece.

Propun să ne întoarcem, deşi ştiu că luând-o pe drumul ocolitor vom avea de parcurs 50 de km până acasă, iar bibilicile vor alege precis varianta de a se culca în pom.

Andrei nu prea vrea să se întoarcă şi mă enervează. Stăm, aşteptăm. Venind din spate un echipaj de poliţie ne depăşeşte. Atunci Andrei se decide şi întoarce maşina. Mergem pe varianta Băbeni, pe la „fabrica de maşini de spălat” despre care circula bancul faimos cu muncitorul care a furat piese şi, asamblându-le acasă, a obţinut o mitralieră.

Ne amintim bancul şi râdem. Andrei opreşte la o benzinărie. (altă bucurie măruntă cu 5, 59 lei/litru)

Alimentează şi vine ţinând în mână rovineta.

- N-o aveam. Prostovanul de poliţist a uitat să întrebe.

Râdem şi de poliţist.

- Crezi că mai întâlnim un echipaj până acasă? Fulgerul nu loveşte de două ori în acelaşi loc...

- Ba bine că nu! Şi nici nu trebuie să ne oprească. Au aparat de supraveghere care îţi face poză, verifică numărul maşinii şi îţi trimite „felicitarea” acasă în plic, o amendă de cinci sute. (altă bucurie... măruntă?)

Ajungem acasă pe întuneric, orbiţi de farurile celor care nu şi-au reglat faza scurtă.

Pe pragul bucătăriei pisicile fac grevă de protest cu pancarte şi mieunături, câinii sar la poartă fericiţi că nu i-am abandonat, bibiloiul Rostok, şeful de stol, dă un ţipăt scurt din salcâm şi ştiu pe loc ce înseamnă: „Mamă, suntem bine.”

Despre "Bucuria vieţii" puteţi citi şi aici sau aici.

"Scurtă istorie a timpului"

2011-11-06T06:18:00.000-08:00

Celor mai multe întrebări numai timpul le poate răspunde.

"Oamenii Măriei-Sale"

2011-11-03T03:22:00.000-07:00

În fiecare an cumpărăm lemne pentru iarna următoare. Anul acesta a trebuit să tăiem din pădurea noastră din spatele casei, pentru că arborii au crescut foarte mari şi vântul a început să-i doboare.

Desigur am făcut cerere de marcat la Ocolul Silvic, cerere care nu a fost aprobată până nu am achitat şi taxa pentru pază – ca şi cum ar fi trecut vreodată pe aici un pădurar cu gândul să ne păzească pădurea... De fapt chiar a trecut: când au venit la vânătoare.

Trec peste aceste „amănunte” destul de... costisitoare ca să intru în subiectul propriu-zis al misterului pe care doream să-l povestesc.

După ce copacii au fost doborâţi şi trunchiurile secţionate la o dimensiune uşor de cărat, am căutat pe cineva să ne aducă lemnele acasă. E o distanţă foarte scurtă, casa noastră fiind la buza codrului.

Pe cine să luăm? În sat muncitorii cu ziua au fiecare brandul lui: Ionel curăţă coteţele ca nimeni altul, Sichirim defrişează tufişuri şi mărăcinişuri, Romică toarnă betoane (dacă nu cântă la vreo nuntă), Clopotaru sparge butuci, (duminica trage clopotele), iar Stelică Speriatu face „transpoarte” cu calu’. Nimeni nu se ocupă cu lemne. Ne-am gândit să chemăm pe cine găsim liber... Am dat peste Fănel.

Fănel, în ciuda vârstei - 58 - este un redutabil săpător de şanturi. Totuşi a acceptat să vină la noi să care lemnele. Andrei s-a tocmit cu el „la lucrare”. Ne-am şmecherit şi noi. Nu mai angajăm „cu ziua”, fiindcă am observat că muncitorii nu mai termină; stau la noi pe bani şi mâncare şi nu au niciun spor. „La lucrare” ştiu că trebuie să-şi vadă de treabă, fiindcă tot suma fixată le revine.

Am explicat aceste „subtilităţi” ca să înţelegeţi surpriza şi bucuria noastră sâmbătă pe la ora 15 când Fănel ne-a anunţat că e gata. „Aşa repede?” ne venea să întrebăm. L-am plătit şi omul a plecat fericit la rândul său pentru „bucuria datoriei împlinite” – cum ar fi zis tata. Mie totuşi nu mi-a plăcut expresia de satisfacţie şireată de pe chipul său şi nici graba cu care a refuzat al treilea pahar de ţuică spunând că „are o treabă acasă”.

Când am ieşit din bucătărie şi am văzut grămada de lemne mi s-a cam strâns inima. Mi se păreau cam puţintele... Eh, asta e legea, nu pot fi marcaţi mai mult de cinci metri cubi...

L-am văzut şi pe Andrei cam mirat şi ne-am dus prin pădure să vedem dacă Fănel a adus toate lemnele. Nu mai era nimic, cărase tot. Ne-am gândit că la anul va fi necesar să mai cumpărăm, iar eu nu m-am putut stăpâni să nu-l mustru pe Andrei că a marcat prea puţin, că precis aici nu erau cinci metri cubi etc, i-am făcut un pic viaţa amară....

Au trecut câteva zile. Într-o după-amiază am mers cu Tatra şi cu ceilalţi doi câini să culeg măceşe. Am urcat într-o poieniţă din pădure unde ştiam o tufă plină, chiar lângă râpa de la pârâu. Am văzut nişte urme ciudate pe jos prin frunziş, ca şi cum ceva ar fi trecut pe acolo, ca şi cum ceva ar fi fost târât. M-am uitat în pârâu şi ce descopăr! Zeci de trunchiuri de copac aruncate. L-am chemat pe Andrei să vadă.

Fănel lucrase cu toată credinţa: pentru suma de o sută de lei, în loc să aducă lemnele la noi acasă, le-a aruncat în pârâu, întrucât i-a fost mai aproape.

E minunat; acum va trebui să-l aducem pe Stelică Speriatu cu calul să scoată trunchii de acolo, să-i încarce în căruţă şi să-i aducă. Am elucidat misterul.

Oameni, oameni...

"De-a v-aţi ascuns"

2011-11-01T01:12:00.000-07:00

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucam odată,
Odată, poate, după scăpătat.

E un joc viclean de bătrâni
Cu copii, ca voi, cu fetiţe ca tine,
Joc de slugi şi joc de stăpâni,
Joc de păsări, de flori, de câni,
Şi fiecare îl joacă bine.

Ne vom iubi, negreşit, mereu
Strânşi bucuroşi la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămâne greu,
Mâna stângace, ochiul sleit, limba scămoasă.

Jocul începe încet, ca un vânt,
Eu o să râd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvânt,
De pildă, lângă copac.

E jocul sfintelor Scripturi.
Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos
Şi alţii, prinşi de friguri şi de călduri,
Care din câteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.

Voi să nu vă mâhniţi tare
Când mă vor lua şi duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormântare
În lutul afânat sau tare.
Aşa e jocul, începe cu moarte.

Ştiind că şi Lazăr a-nviat
Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi.

Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Şi pentru mâncare.

Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plânge şi toarce,
La văcuţe, la mioare,
Ca oamenii gospodari şi vii.

Voi creşteţi, dragii mei, sănătoşi,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moşi-strămoşi.
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o sa fie o întârziere,
Şi alta, şi pe urmă alta.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cât se cere,
Din lumea ceealaltă.

Şi, voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari,
Mama-mpleteşte ciorapi şi pieptari,
Şi tata nu a mai venit…

Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câte câti vrei.
Arde-l-ar focul.

Tudor Arghezi

2011-10-30T01:19:00.000-07:00

HALLOWEEN

Teoria conspiraţiei?

2011-10-27T09:54:00.000-07:00

Citeam liniştită, era seară, cana cu ceai de măceşe aburea discret pe noptieră, iar Missouri îşi găsise în sfârşit locul în poală la mine.

Doar Andrei se fâţâia de colo colo prin casă fără rost, deşi televizorul revărsa ştiri.

Când a trecut a şaisprezecea oară prin hol, l-am întrebat cu un glas ce se voia dulce:

- Ce-ai, dragă?

- Nu ştiu ce să mai scriu pe blog. veni mărturisirea şocantă. (Cel puţin depăşise momentul cu Steaua – Maccabi Haifa, 0 – 5).

- Păi scrie şi tu despre extratereştrii de pe Lună.

- Am scris.

- Că nici măcar n-au aselenizat, că e totul poveste...

- Scris!

- Atunci despre civilizaţii necunoscute... De pildă dropa...

- Am scris demult.

- Găuri negre.

- ...

- Universuri paralele, descoperiri miraculoase, călătorii în timp, apariţii, cronovizor, secrete la Vatican, monştri...

Figura lui rămase impasibilă.

- Am scris despre toate astea. Sunt în impas; nici misterele nu mai sunt ce-au fost cândva.

- Postează ceva despre fantome, tot vine Halloweenul.

- Ei, aş! Ce se mai poate spune despre fantome, zombie şi alţi bau-bau? Eu am un blog serios.

- Abordează problema din altă perspectivă. Chiar şi din subiecte răsuflate, cum este cel cu morţii-vii de exemplu, tot se mai poate scoate ceva.

- Never!

- Facem pariu? Tot n-am ce cadou să-ţi fac de acest Halloween, îţi dedic o poveste.

- Cine ar citi aşa ceva?

- Lasă că vezi tu! Sandu, Tetris, Fosile, Acuarele, Cafeauata, Claudia, Vania, Cella, Ion, Alin, Simona, Cristina, Gabriela, Tiberiu, Psi, Rodica, Elisa, Adriana-Maria, Emilia, Daria, Donca, Mihaela, Adela, Anda, Diana, Ana, Gina, dar mai ales Vero cu Grişka se vor înghesui să afle despre ce este vorba.

- Of! Eşti de groază! Ai prea mulţi prieteni care ţin cu tine. Dar mi-ai dat o idee: voi scrie despre conspiraţii.

"Valahia în Cartea Genezei"

2011-10-24T05:48:00.000-07:00

Doamne, de când încerc să pun mâna pe această carte! Prima oară am citit-o într-un loc unde nu aveam voie să fac asta, pe furiş, cu răsuflarea tăiată. Cartea m-a umplut de mândrie patriotică, sentiment de care nu că m-aş jena astăzi, dar mă arăt un pic mai...circumspectă.

A doua oară când am vrut s-o citesc nu mi s-a dat voie. Să rectific: mi s-a permis, dar numai la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene Vâlcea. Nu, nu puteam s-o împrumut acasă, întrucât nu locuiam în municipiu.

Desigur că am întrebat de ce se mai numeşte respectivul aşezământ Bibliotecă Judeţeană, dar mi s-a pus în vedere să nu fac scandal. Am şi văzut pentru o clipă titlul în ziarul Vocea Vâlcii de a doua zi: „Profesoară de română face scandal la Biblioteca Judeţeană” şi cu litere mai mici: „ A perturbat liniştea în sala de lectură”. Aşa că m-am cuminţit în mod subit şi am renunţat la carte fără să mai încerc să înţeleg motivele discriminatorii pentru care locuitorii judeţului nu pot împrumuta cărţi acasă.

Nu am intrat nici acum în posesia preţiosului volum, recunosc faptul că acea primă şi unică lectură nu a fost una de profunzime, totuşi îmi amintesc că autorul stabilea chiar la început o etimologie pe cât de... uşoară, pe atât de... romantică pentru numele „Vlahia”: este pur şi simplu anagrama denumirii biblice „Havila” – un tărâm menţionat la „Geneză” în „Vechiul Testament”.

Ei, dar această ţară Havila este cea despre care se spune că deţine aur, bdeliu şi onix.

Nu ştiu cât de adevărat este ce s-a scris în această cărţulie. Poate aprecia oricine.

Lucrul cert este că avem aur, fie că suntem sau nu pe tărâmul Havilei. Tone de aur. Mi se rupe inima când văd la TV clipurile cu bieţii oameni de la Roşia Montană care vor doar să lucreze şi indiferenţa noastră îi condamnă la foamete.

Ar trebui să li se permită celor de la acel Gold Corporation să exploateze zăcămintele noastre, să arunce şi statului român generosul procent de 4% şi să se creeze locuri de muncă timp de vreo zece ani pentru cele câteva sute de muncitori din zonă. Toată lumea va fi fericită şi nici nu vom traversa cine ştie ce schimbări, vom rămâne ca întotdeauna, cerşind din poartă în poartă, dar măcar munţii noştri nu vor mai purta povara tonelor de aur...

Muzica de weekend

2011-10-22T04:46:00.000-07:00

Încă suport muzica tinerei generaţii, uneori mai şi ascult melodiile lor, deşi e absolut întâmplător, căci alegerile mele mă poartă spre alt gen muzical.

Mi-l amintesc pe tata care mă privea cu sinceră îngrijorare prin anii nouăzeci cum ascult muzică la căşti de la micul walkman prins la brâu. Îmi declara că vom fi o „generaţie surdă”. Plus că ascultăm nişte „zgomote dizarmonice” şi nu muzică.

Ne-am contrazis cu aprindere în lungi discuţii care, aşa ca orice discuţie principială, nu ajunge la niciun rezultat. Eu o ţineam pe-a mea – că el nu înţelege muzica, el pe-a lui - „aia nu e muzică”.

A avut tăria şi bunăvoinţa să audieze mai multe formaţii ale timpului pe care eu le aduceam ca argument în favoarea mea.

A capitulat la Queen cam în acelaşi timp în care eu făcusem o pasiune pentru Bach şi ascultam Vivaldi cu religiozitate.

I-au plăcut şi baladele precum aceasta - „Right Here Waiting for You”. Am învăţat amândoi să respectăm opinia celuilalt.

"Sfârşitul Eternităţii"

2011-10-19T09:38:00.000-07:00

După cincizeci sau – pentru cei norocoşi - o sută de ani nimeni nu-şi va mai aminti că am existat.Vom fi o umbră palidă pe un blog, aşa cum azi bunicii noştri sunt nişte fotografii într-un plic.

Vă mai aduceţi aminte, aţi avut privilegiul să vi se spună numele străbunicilor? Al părinţilor străbunicilor? Ştiţi de unde veneau, ce au făcut, pe cine au iubit?

Şi totuşi ei sunt noi înşine. O urmă din ADN-ul lor îl construieşte pe al nostru. Şi totuşi... nu ştim nimic despre ei.

Cred că generaţia următoare are o şansă în plus de a-şi cunoaşte strămoşii. Oare cât timp rezistă în lumea virtuală un blog? Nepotul sau strănepotul tău va putea citi ce ai scris azi?

Va exista cândva în viitor un nou domeniu al istoriei sau al... arheologiei, când cel ce va dori să studieze trecutul va sta să scormonească nu în pământ, ci pe internet?

Va coborî istoricul în trecut, în Jos-Timp, asemeni tehnicianului Harlan din „Sfârşitul Eternităţii”?

Poate.

Poate blogul e ca o sticlă aruncată în ocean: MESAJ...

"Un om necăjit"

2011-10-17T10:02:00.000-07:00

O să vă spun de la început că Max este un criminal. Ca să ştiţi despre cine vă povestesc azi.

Umblă prin sat de la o casă la alta şi munceşte cu ziua pentru 40 de lei şi mâncare. Mai rău este când vine iarna de tot; atunci nu mai găseşte de muncă şi face foamea ca un câine. Se mai întâmplă ca o babă văduvă de zeci de ani să-l cheme să spargă lemne şi el merge bucuros. Lucrează cu voioşie şi apoi înghite cu poftă zeama de varză acră cu mămăligă pe care i le pune baba dinainte. Dar cel mai mult îi place ţuica. După un pahar e alt om. După două cântă. După trei nu te mai înţelegi cu el, iar de la al patrulea e bine să-l eviţi.

Dacă bea cinci va dormi în şanţ, ceea ce nu ar fi de speriat pentru el. A petrecut două luni – octombrie şi noiembrie – acum câţiva ani în troiţă, pe marginea drumului.

Cum? Cum a ajuns aşa? Mai ales că a fost un om cu o viaţă normală.

Înainte de 1989 avea apartament în oraş, nevastă, doi copii şi era gestionar. Se vede c-a făcut ceva afaceri necurate, încât a fost închis, nu mult, însă destul ca la ieşire să-şi afle nevasta cu alt bărbat.

N-a putut să rabde trădarea şi a dat cu toporul în rival după care l-a ascuns într-o fântână. A ajuns din nou la închisoare, dar după cinci ani a fost eliberat cu un decret, era deja după 1990. Nevasta divorţase, luase apartamentul, copiii şi tot.

Nu ştiu cum a ajuns el prin părţile noastre, destul că satul s-a pricopsit cu el. S-a aciuit la o femeie, o vecină de-a noastră. Multe scandaluri. Femeia, deşi văduvă, are un fiu ce dintr-o dată a fost cuprins de sentimente hamletiene vis-a-vis de uzurpator. Ion se bate cu Max. Ion o bate pe mamă-sa. Max o bate pe Dina-concubina. Dina îi îmbată şi îi burduşeşte pe amândoi, descărcându-şi frustrarea. Toţi trăiesc din pensia de urmaş a femeii şi din câştigurile ocazionale de zilier.

La un scandal mai mare, Ion a chemat poliţistul. L-au dat afară din casă pe Max. Aşa a ajuns el al nimănui, în troiţă, acoperit cu o pătură destrămată şi dormind pe un sac de vechituri. Acolo l-a găsit soţul meu şi l-a luat la noi. L-a lăsat să stea în casa noastră bătrânească până avea să treacă iarna.

Îi dădeam de mâncare contra ajutorului în gospodărie. Uitasem vorba plină de înţelepciune care spune că „pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti”. Max a început să ne fure păsări din curte şi să le vândă pe băutură.

Primăvara i-am cerut să plece. S-a întors la Dina care se vede că îi resimţise lipsa, căci în seara revenirii lui au făcut un chef straşnic.

Max nu este agentului răului absolut şi al decăderii totale. A salvat un copil de la înec, la baraj. Se povesteşte de către martori că la târg, la Marcea, ar fi căzut un copil de pe pod în apele lacului de acumulare. N-a sărit nimeni, decât nebunul şi beţivul de Max.

Mai ştiu o chestie despre el: prin 2006 s-a trezit mare moştenitor. Primăria oraşului era în proces cu foşti proprietari pentru nişte terenuri aflate cândva la periferie, dar care acum fac parte din municipiu. Cei câţiva proprietari au câştigat procesul. Părinţii lui Max, foarte bătrâni când a fost deschisă acţiunea, au murit demult. A aflat de la Poliţie că este căutat pentru ca să încaseze despăgubirile. Peste un miliard de lei vechi.

L-am văzut umblând prin sat îmbrăcat în „hainele bune”, într-o stare de surescitare avansată.

După câteva zile l-am întâlnit la intersecţie, făcea semn să-l luăm să meargă acasă. Părea absolut radios.

- Ce e Max, am auzit că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap. l-a întâmpinat Andrei al meu.

- Dom’ inginer, sunt un om fericit!

- Am auzit că acum ai bani, eşti norocos.

- E, ce bani? Ce-mi trăbe mie bani? Sunt fericit că m-or cătat copiii. Ninuţa mea, fata tatii, am şi doi nepoţi de la ea. Şi Gică e om serios, lucrează la CFR. Nu putea ei să stea supăraţi pe mine toată viaţa, că e carne din carnea mea.

- E bine că v-aţi împăcat. Ce ţi-ai cumpărat acolo?

- Mi-a luat copiii o drujbă. Le-am zis: tată, luaţi voi banii, că eu îi beau. Mie să-mi cumpăraţi o drujbă să mă hărănesc cu ea, să-mi câştig o bucată de pâine.

- Şi Dina ce-o să zică?

- Las-o dracu că i-am luat o fustă şi-o sticlă de vodcă, nu mai zice nimic!

"O lume întreagă"

2011-10-15T02:05:00.000-07:00

"Construieşte-mi o casă" l-a rugat Ea.

Iar El i-a dăruit o lume întreagă.

Lupta cu morile de vânt

2011-10-12T00:15:00.000-07:00

Cu ceva ani în urmă Andrei şi-a făcut o asigurare de viaţă la Allianz-Ţiriac. Din nefericire chiar a suferit un accident, nu grav, dar era unul din riscurile acoperite de poliţa încheiată, drept care a cerut despăgubiri.

Asiguratorul a refuzat să plătească sub motiv că... diagnosticul pus de medici soţului meu se referă la o afecţiune cronică şi nu la una acută, rezultată unei urma unei loviri accidentale.

Nicio dovadă pe care am prezentat-o firmei respective nu a satisfăcut pretenţiile inspectorilor de daună.

În consecinţă am acţionat în judecată firma de asigurări.

Totuşi, va trebui să renunţăm la proces, pentru că Judecătoria cere plata unei taxe de timbru care depăşeşte cu mult valoarea unui salariu mediu.

Cu alte cuvinte, pe lângă pierderea suferită mai riscăm să pierdem şi altă sumă de bani, pentru noi deloc neglijabilă, deoarece legile nescrise ale birocraţiei apără marile firme.

Vecinei i-au tăiat curentul, deşi achitase factura cu o zi înainte. Era acasă, le-a explicat muncitorilor cum stau lucrurile, a fost în zadar: au debranşat-o, pentru că ea nu a mai găsit chitanţa (era la soţ).

Ştiţi cât costă o rebranşare?

Are vecina curaj (şi bani) să-i dea în judecată? Are cineva ceva de zis pentru că plătim „abonament” la energie electrică? Pentru că plătim în avans energia neconsumată conform estimărilor celor de la Electrica?

O colegă de serviciu a avut o cădere nervoasă. Avea un card de salariu la BRD şi, când şi-a schimbat locul de muncă, a restituit suma datorată şi a renunţat să mai utilizeze cardul respectiv, deschizând un altul, la altă bancă agreată la noul loc de muncă. Între timp au trecut doi ani.

Pe nepusă-masă s-a trezit la serviciu cu reprezentanţii unei firme de recuperatori care au demarat acţiunea de executare silită pentru suma de 300 de lei!

Ce se întâmplase? A omis faptul că trebuia să facă închidere de card (cu cerere şi tot tam-tam-ul), cardul a rămas în vigoare, banca a tras în fiecare lună comisionul de administrare, suma depusă s-a diminuat, banca a trimis somaţii de plată la vechiul domiciliu al doamnei respective (se mutase şi avusese obrăznicia să nu anunţe la ziar!), văzând că nu primeşte răspuns, a trimis apoi recuperatorii.

Aşa se face că acum, pe lângă fabuloasa sumă de 300 de lei datoraţi binevoitoarei bănci, trebuie să achite şi cheltuielile generate de execuţia silită, plus că a intrat pe lista neagră a rău-platnicilor.

Ce să facă, să-i dea în judecată?

I-am spus: NU.

E o luptă cu morile de vânt. O persoană fizică nu are resurse financiare să susţină un proces cu monştri cum sunt marile firme sau bănci.

E ca şi cum ai intra de bună-voie într-o horă a morţii...

Pedepse

2011-10-09T00:12:00.000-07:00

Pentru că vineri Andrei s-a întors aducând - pe lângă ceva drăguţ pentru mine – încă o porţie mare de legume, pecetluind în acest fel un week-end la bucătărie, dedicat preparării marinatei de gogoşari şi ketchup-ului, m-am hotărât să-i fac şi eu o surpriză.

Întrucât citisem despre salata Waldorf aici, mi s-a părut ceva tocmai potrivit.

Contrar oricărui tratat de murphologie aveam în casă toate ingredientele: cozi de ţelină, mere, nuci, stafide, maioneză...

Ieri la prânz am pus pe masă un bol cu ceva ce părea interesant. Andrei a întrebat precaut „Ce e asta?”, i-am adormit temerile, a gustat.

După felul cum răscolea cu furculiţa în farfurie începusem să întrevăd că va urma tot setul de întrebări:

- Dar cum se numeşte?

- Waldorf.

- Ca şcoala aceea?

- Îmh.

- Şi totuşi ce este? Că nu ştiu... e şi dulce, şi acrisor şi...

Trebuia să fiu foarte atentă. Dacă spuneam că este o salată, ar fi întrebat de ce e dulce?, dacă spuneam că este un desert, de ce îl mâncăm la început?, aşa că am răspuns pe un ton de chef rafinat:

- Este un crunch.

- Adică?

- O ronţăială preliminară.

Andrei nu părea dornic de chestii preliminare şi a pus întrebarea periculoasă, întrebarea decisivă:

- N-are carne?!

Cum nu puteam să neg evidenţa, am pus capăt supliciului şi l-am servit cu friptura spre care privea de la început, dar sper că a reţinut esenţialul: nu e bine să fie prea multe legume în casă...

"DeAgostini - Maşini de legendă"

2011-10-08T00:34:00.000-07:00

DeAgostini ne loveşte din nou! De data asta cu nişte maşini de legendă.

Nu ştiu dacă a terminat de vândut galionul medieval (nici măcar nu ştiu dacă a avut vreodată intenţia să-l producă până la ultima piesă), dar constat cu oarecare circumspecţie că acum ne oferă maşini. Cel puţin o maşină o iei întreagă, nu pe bucăţi, eşti sigur de ea, fără să aştepţi sute de numere ale revistei distribuite pe mai mulţi ani ca o telenovelă.

Ce să zic? Maşinile m-ar tenta şi pe mine.

De mică mi-am dorit o maşină teleghidată, spre disperarea maică-mii, care îmi punea în braţe păpuşi de toate felurile.

Am cerut maşinuţa de ziua mea, am revendicat-o de la Moş Crăciun şi de la Moş Nicolae, i-am cerut-o Iepuraşului de la obraz... dar n-am primit-o.

Mai târziu, când a venit şi maşinuţa, era prea târziu. Dacă nu primeşti ce doreşti atunci când doreşti... obiectul dorinţei capătă un gust amar.

Primul model de la DeAgostini este Dacia.

Mi-aduc aminte de Dacia noastră, o botezasem Lenor. Ce dragă mi-a fost maşina aceea! Cum ne lăsa ea în pană în cele mai romantice locuri! Cum i se termina benzina/ uleiul/ bateria în chip cu totul spontan şi vesel! Cum îi îngheţau geamurile şi luneta, cum i se aburea parbrizul şi ne învăluia tandru într-o atmosferă intimă şi glaciară!

Şi oh!, cum a pornit-o ea la vale pe Dealul Negru fără frâne, cum nu voia deloc, nici până în ultima zi, să aprindă farurile pe faza lungă!

Da, plină de personalitate, o maşină de legendă. Legendar a fost şi felul cum sistemul ei electric nu permitea ascultarea radioului pe timp de noapte, pentru că aprinderea luminilor închidea fără drept de apel orice altă activitate la bord.

Când am abandonat-o pe Lenor pentru o altă marcă de automobil mi-am adus aminte de o rimă celebră: „Lenor – Nevermore”.

Voi spune „pas” şi machetei, doar dacă DeAgostini nu-mi face surpriza să mi-o ofere în variantă personalizată, de culoare albă, cu numărul VL 01 LXB!

Frunze toamna

2011-10-06T00:41:00.000-07:00

Toate încep cu o nostalgie acum, toamna.

Îţi aminteşti?

"Viaţa la ţară"

2011-10-02T03:21:00.000-07:00

Nu pot să nu consemnez acest dialog dintre soţul meu, Andrei şi vecinul Georgel, dialog auzit de dimineaţă, la poartă:

- Să trăiţi, dom’ inginer. Mai aveţi mere stricate să dau şi eu la porci?

- Bună, Georgele, îţi dau cheile să deschizi la livadă şi poţi lua câte vrei că e plin pe jos.

- A, mă gândeam că aveţi aicea, care s-au mai stricat.

- Am mai dat şi noi la păsări, Georgele, nu mai sunt.

- Aţi vândut fânul?

- Nu, dacă vreţi să cumpăraţi...

- Nu, mai bine dăm coceni la vacă, dă-o dracu, că pe-urmă se-nvaţă cu binele.

- Dar nu trebuie să-mi dai bani pe fân, să vină Lenuţa cu lapte.

- Laptele îl bea copiii, cum să-l iau de la gura copiilor?

- Bine, cum vrei, eu mă gândeam că îţi convine mai mult.

- E, ziceam că faceţi şi dumneavoastră un gest, aşa ca între vecini, că şi-aşa nu aveţi cui să-l vindeţi... se strică aicea.

- Ştiu, măi Georgele, dar pe mine m-a costat şaptezeci de lei ziua de coasă, cu totul am dat patru sute pe cosit... Doar te-am rugat să vii să-l coseşti tu şi ţi-l dădeam gratis.

- Nu mă pricep la cosit.

- Ce ţăran eşti tu să nu ştii să coseşti?

- Eu sunt paznic, lucrez la oraş.

- Lucrezi şi acum?

- Acum... şomaju!

- Vrei coceni? Îţi dau coceni. Am un pogon în luncă la Tarla.

- Ne ajută văru dumneavoastră cu tractoru?

- Măi, transportu e treaba voastră.

- Da, da, numai să veniţi să ne arătaţi care sunt clăile.

- Clăile? Păi, cocenii trebuie tăiaţi.

- A, deci nu sunt tăiaţi. Atunci mai bine îi iau pe-a lu’ nea Stalin că sunt gata legaţi şi mi-i aduce acasă cu calu.

- Bine, mă.

- Auziţi, dacă vă rog eu, îmi daţi şi mie nişte mere să duc la copii?

"Insula fericiţilor"

2011-09-29T00:12:00.000-07:00

Am citit prin coridoarele labirintice ale internetului că Iranul intenţionează să trimită nave în apropierea apelor teritoriale ale Statelor Unite ale Americii.

Un alt articol scria că americanii au menţinut un nivel de alertă maxim, DEFCON1, pe data de 27 septembrie, iar Barack Obama ar fi petrecut ziua respectivă într-un buncăr antiatomic.

„Desigur – m-am autocenzurat – doar mania pentru senzaţional a autorilor acelor articole!”

Dar o întrebare rămâne:

De ce oamenii nu sunt capabili să construiască o societate echitabilă?

Nici măcar izolat pe-o insulă, un grup de oameni nu reuşeşte să vieţuiască în armonie.

City of Angels - I Walk Alone

2011-09-25T01:25:00.000-07:00

Povesteam ieri despre o tragedie petrecută acum vreo trei ani într-o localitate din apropiere.
Doi tineri se iubeau, dar familiile lor s-au împotrivit căsătoriei. Cei doi au decis să se sinucidă deodată. A murit doar băiatul, fata, în noaptea aleasă, s-a răzgândit şi nu a reuşit să-l prevină şi pe el.
Printr-o asociaţie de idei această poveste mi-a amintit de un film la care bărbaţii nu se uită decât constrânşi, după negocieri dure sau misterioase dispariţii ale telecomenzii: „City of Angels” cu Meg Ryan şi Nicolas Cage.
Este vorba despre alegerea îngerului Seth, locuitor al unei vaste biblioteci, de a renunţa la condiţia lui angelică devenind om, pentru a putea iubi. (seamănă cumva cu povestea lui Hyperion?)
Deşi pare doar un film romantic, pune o întrebare importantă: există lucruri pentru care merită să ne aruncăm de la înălţime, să cădem - asemeni lui Seth?
Unii dintre noi nu au în toată viaţa lor de făcut această alegere. Alţii se trezesc la marginea prăpastiei şi sar, alţii dau înapoi. Nu e vorba de a alege să mori, ci de a-ţi schimba condiţia, destinul, de dragul a ceva sau cineva.
Cum e bine?
Sau de fapt rezultatul nici nu contează, şi importantă e doar alegerea noastră?
Băiatul de la Galicea „a sărit”, ca şi îngerul Seth.

"Iluzii pierdute"

2011-09-22T00:43:00.000-07:00

M-a sunat secretara fostului angajator să-mi ceară numărul de cont, întrucât apăruse un rest de plată.

Cât m-am bucurat!

Azi am şi zburat la oraş să scot banii, fiindcă soţului nu au vrut să i-i dea.

Am ridicat fabuloasa sumă de 20 de lei.

Cu un sentiment de iritare pentru că nu mi se spusese de la început despre cât e vorba, mă îndreptam spre BCR. Am traversat prin spate pe la Big, unde sunt nişte tomberoane de gunoi pentru blocurile din jur.

Într-un gang, văd de la depărtare o doamnă în vârstă răscolind gunoiul. Nu era una din acelea, părea o femeie curată şi îngrijită. M-a văzut şi ea. Eram destul de aproape ca să observ c-a roşit. Mi-a fost ruşine şi mie, fără să ştiu de ce. Aş fi vrut să privesc în altă parte, să-mi activez masca, dar uneori pur şi simplu nu poţi s-o faci.

O bunicuţă cu păr alb, buclat, cu rochiţă şi jerseu, cu o poşetă şi o sacoşă în mână căuta la gunoi!

A circulat între noi ceva ca o undă de şoc. Simţeam dorinţa s-o ajut, dar cum? Nu era o cerşetoare. O bancnotă scoasă din buzunar pentru liniştirea conştiinţei mele nu era de ajuns, plus că putea fi jignitoare.

M-a interpelat când am ajuns în dreptul ei de parcă şi-ar fi cerut scuze.

Îmi spuse că a găsit la gunoi o plasă cu nişte cărţi şi-i pare rău de ele. „Cărţi vechi, cui îi mai trebuie? Odobescu „Scene istorice”, Sadoveanu „Scrieri alese”, „Illusions perdues” ciripi ea şi pe franţuzeşte. Cum să le las aici?”

Într-o singură clipă mi s-a părut că văd scena de la înălţime, ca într-o fantastică punere în abis: căuta probabil mâcare şi găsise cărţi, iar eu, iubitoare de cărţi, îi ieşisem în cale.

„O să le duc la anticariat, poate îmi dă bani pe ele.” Bătrânica nici nu părea să mi se mai adreseze mie, vorbea mai mult cu ea însăşi.

M-am oprit cu un pas mai încolo şi i-am propus să-i cumpăr eu cărţile. Iniţial mi s-a părut că n-a înţeles. „Chiar le doriţi? O să le citiţi?” încercă ea să mă pună în gardă. Am întrebat-o cât doreşte pe cele cinci volume. „Nimic, doamnă, vi le dau aşa. Doar le-am găsit, nu sunt ale mele”.

Până la urmă am cumpărat cele cinci jerpelituri cu cei 20 de lei. N-ar fi reuşit la anticariat. Două volume nu mai aveau coperte, iar „Iluzii pierdute” îşi pierduse pe undeva un fascicul de pe la mijloc.

Când a văzut că scot banii şi-a deschis iute portmoneul uriaş în care stăteau ordonat câteva hârtii verzi de un leu.

Chiar nu ştiu ce am cumpărat cu ultimii 20 de lei pe care mi i-a zvârlit ministerului învăţământului.

O zi cu mâncare pentru o bătrână aruncată de sistem la gunoi?

Penibil

2011-09-19T00:05:00.000-07:00

Petrec tot mai puţin timp în faţa televizorului şi nu regret. Îl deschid şi îl las să meargă numai când am mult de lucru la bucătărie şi caut un fond sonor.
Aşa am asistat aseară la un moment penibil, pe Realitatea TV, unde Dana Războiu a început să-i explice în direct lui Gerard Depardieu cine a fost Brâncuşi.
Actorul a taxat-o pe loc spre marea mea satisfacţie.

"Ultimul ţărm"

2011-09-14T05:11:00.000-07:00

Am un truc: „Zâmbeşte, mâine va fi mai rău.”

De câte ori mă simt descurajată de felul cum evoluează evenimentele în jurul meu, apelez la această zicere a lui Murphy. E mult mai profundă decât ar părea ea, aşa cum se prezintă învăluită într-o ironie surâzătoare.

De fapt vrea să declanşeze în tine acel declic subtil care te face să lupţi cu toată forţa exact când eşti pus la zid.

Nicio problemă! Sunt pregătit să înfrunt ceva şi mai rău – acesta e mesajul.

Îmi amintesc de fericirea care m-a cuprins când am terminat acest roman al lui Nevil Shute. Faţă de moartea iminentă din carte, problemele mele de zi cu zi se reduceau la adevărata lor dimensiune – fleacuri. M-am simţit eliberată.

Îmi plac în mod deosebit cărţile care mă fac să-mi dau seama ce bine îmi este. Exersez din când în când cu „Jurnalul fericirii”, „Fructele mâniei”, „Cartea lui Iov”.

Aţi încercat?

Prăjitura despărţirii noastre

2011-09-11T02:05:00.000-07:00

Dintru început voi menţiona că această postare se adresează doamnelor, eventualii domni trecători pe aici o vor considera plicticoasă, deci nu le-o recomand.

Deoarece acum câţiva ani am primit de la soţul meu o foarte interesantă şi instructivă cărticică, cea din imagine, în afară de concluzia implicită că până atunci cam dădusem greş în tentativa de a-l înţelege, am dedus că soţul meu dorea să încep aplicarea în practică a unora dintre preţioasele învăţături cuprinse în ea.

Cum una dintre ele se referă la prepararea unor mese deosebite, aspect pe care-l cunoşteam şi din înţelepciunea populară care grăieşte prin proverbul „Cu mâncare se ţine bestia”, am hotărât să nu lipsească niciodată mâncarea gătită din frigider şi nici prăjitura, mai ales prăjitura, căci cu miere se atrag bondarii.

Aşa că am fost cuprinsă de remuşcări când Andrei a cerut „ceva dulce” şi eu nu aveam.

Se scurseseră vreo zece zile de la ultima prăjitură comisă!

Am dat fuga pe internet să caut ceva nou şi nemaiauzit, ceva cu miere (de care avem din belşug), dar mai ales ceva simplu şi rapid.

Aşa am descoperit această reţetă.

Din start am constatat că nu am decât drojdiuţă uscată Dr. Oetker de care folosesc de obicei, deci ritualul cu drojdiuţa frecată cu zahăr a căzut.

Nici de complicaţii cu bain-marie nu am avut timp (chef), prin urmare am pus crăticioara cu miere şi bicarbonat direct pe foc.

Când s-au topit/ars am continuat adăugând conform reţetei uleiul (compoziţia s-a tăiat), ½ din făină – după ochiometru – drojdia uscată, vanilia, că portocală la ora aceea nu aveam, sarea...

Am mestecat până a rezultat un fel de superglue cu aspect necomercial. Dacă veţi avea suficient curaj să faceţi prăjitura, odată ajunse în această etapă veţi avea nişte gânduri nu tocmai măgulitoare la adresa mea.

Dar să mergem mai departe. Am încorporat şi restul de făină, dar asta nu mi-a reuşit decât după ce am pus cu de la mine putere câteva linguri de lapte. Compoziţia de pe masă era suprasaturată şi atât de tare, încât se puteau fabrica din ea ghiulele. Aici eu zic să facă fiecare după cum îi dictează conştiinţa: cu sau fără lapte.

La mine a fost musai cu.

Am lăsat aluatul la crescut. „Acum să vezi minune!” îmi spuneam. „Va creşte şi se va frăgezi” – ceea ce nu s-a întâmplat deloc. Nu s-a frăgezit, pentru că nu a crescut absolut niciun milimetru. Zăcea pe masă sub prosop ca o cărămidă nesimţitoare. În tot acest timp am căutat prin cămară o dulceaţă, dar m-am oprit asupra unui gem de caise. Nucile le aveam curăţate, aşa că doar le-am tocat grosier.

Când nu mai exista niciun motiv de amânare, fiind evident că aluatul nu va creşte nici cu ameninţări, l-am tăiat în două, am întins foile (neaşteptat de uşor faţă de atitudinea sa recalcitrantă de până atunci), am uns cu gem, am presărat cu nucă şi zahăr, am pus în tavă şi am introdus în cuptorul preîncălzit.

După 30 de minute a fost gata, nu puteam să le las 40 ca în reţetă, doar dacă voiam să le ard.

Nu crescuse nici în cuptor.

Plină de resemnare am tăiat ruladele în felii. De mirosit, mirosea splendid: a turtă dulce. Acela a fost momentul când Andrei a intrat în bucătărie, iar eu am început să sper că această catastrofă culinară n-o să ducă totuşi la un divorţ.

M-am plâns de faptul că probabil drojdiuţa n-a fost bună, că aluatul a căzut, că reţele cu miere sunt în general dificile, etc, dar el m-a consolat spunând că au căzut ele imperii şi nimeni nu mă va ţine de rău pentru căderea unui aluat.

Abia am avut timp să fac o poză şi să pudrez cu zahăr, că Andrei a început să le mânănce în ritm susţinut, deşi masa de prânz fusese recent servită şi nu puteam să consider că îi este atât de foame.

Poza de final, fără imagini intermediare, fiindcă nu doresc să descurajez pe nimeni.

P.S. Această postare nu are nicio legătură cu ce am scris aici.

Acum şi Soarele!

2011-09-08T23:41:00.000-07:00

Ca şi cum nu era suficient că după o criză vine altă criză, că euro creşte şi se spune că se va prăbuşi de acolo de unde s-a cocoţat făcându-ne să bocim moneda defunctă, că încălzirea globală îşi face de cap şi impozitele se măresc fără să fim anunţaţi, că vine anul 2012 când: 1) o rază de energie din mijlocul galaxiei ne va prăji, 2) se întorc annunaki pe planeta Nibiru, 3)se inversează polii magnetici, 4) vom trece în alt plan spiritual?! etc, după ce că încă mai suntem conduşi de marele strateg şi infailibilul prim-ministru cosaş, acum ne făcu pocinogul şi soarele!

Scrie peste tot că marţi a fost o explozie solară de toată frumuseţea şi că e posibil să resimţim efectele în aceste zile.

După cum observ, numai veşti bune.

Livada cu Mierle

2011-09-04T02:13:00.000-07:00

Tetris, dar şi Rodica mă provoacă să vorbesc despre dimineţile mele.

Aş vrea să ştiu ce v-ar plăcea mai mult?

Versiunea hard sau versiunea soft?

Vreţi să aflaţi despre pisici care miaună la ora cinci sub fereastră, câini care latră toată noaptea şi spre dimineaţă latră şi mai tare?

Despre corul cocoşilor la care s-au alăturat de o săptămână şi glasurile neformate ale puilor care se cred cocoşi?

Despre gâştele care proclamă la fiecare răsărit că ele sunt descendentele directe ale salvatorilor Capitoliului?

Despre felul în care eu cedez cu un surâs amar şi mă ridic din pat pe ploaie, pe soare, pe zăpadă ca să le deschid/hrănesc/mulţumesc pe toţi şi pe toate?

Vreţi să aflaţi despre cum îmi beau cafeaua târziu de tot când se apropie amiaza? Cum nu am timp să intru nici măcar pentru un „Bună dimineaţa” pe blogroll?

Sau... preferaţi varianta soft... şi atunci am să vă povestesc despre dimineţile petrecute în cântat de păsărele, dimineţile petrecute în livada cu mierle, la o cafea, cu o carte în faţă, citind, scriind şi visând?

Hm? Cum v-ar plăcea?

Pesamosca

2011-09-01T03:09:00.000-07:00

Cei ce dau viaţă nu au dreptul să moară.

Dorian Gray

2011-08-31T00:14:00.000-07:00

Am tot mai des impresia că ni se trimit în mod voit mesaje contradictorii pe toate canalele.

Ca să nu mai putem deosebi răul de bine. Totul devine relativ, lucruri care până ieri păreau condamnabile se acceptă treptat în numele libertăţii (libertinajului?) de expresie.

Dar compromisurile ni se întipăresc pe chipul din adâncuri.

Prinţul Mîşkin

2011-08-28T12:05:00.000-07:00

Ai observat că Dostoievski îşi supune eroinele unei încercări destul de grele? Trebuie să aleagă între doi pretendenţi, unul luminos, altul întunecat, dar ei sunt de cele mai multe ori în tonuri amestecate, astfel încât este greu să-i judeci.

În „Fraţii Karamazov” Agrafena Aleksandrova oscilează între Dmitri Fiodorovici şi ofiţeraşul polonez care a părăsit-o în adolescenţă. Katerina Ivanova este legată de Dmitri Fiodorovici printr-un legământ, dar îl iubeşte în taină pe Ivan, fratele celui dintâi.

Chiar şi în „Demonii”, Lizaveta Nikolaeva fuge la Stavroghin, deşi Mavriki Nikolaevici ar fi fost alegerea cuminte. Va plăti cu viaţa, ca şi Nastasia Filippovna din „Idiotul”, cea care îl torturează pe Mîşkin şi îl exasperează pe Rogojin cu incapacitatea ei de a se decide.

Acesta era lucrul pe care am dorit să ţi-l spun, Sandu: ai remarcat ce alegeri surprinzătoare fac aceste personaje?

Lecturi în grădina cu ziduri

2011-08-21T05:02:00.000-07:00

E imposibil să nu mi-l amintesc pe Berdiaev dacă recitesc Dostoievski.
Citeam această carte într-o toamnă, la Cluj, în grădina închisă de pe strada Fericirii. Erau zile răcoroase, dar la amiază soarele încălzea colţul meu dintre zidul casei şi garaj unde mă ascundeam de toţi.
O singură şi atotcuprinzătoare propoziţie din această carte:
"Dostoievski descoperă noi lumi."

"Şi dacă e adevărat..."

2011-08-17T05:40:00.000-07:00

Citind pe coperta a patra că este un best-seller internaţional care a fost şi ecranizat de Steven Spielberg, am decis să cumpăr „Şi dacă e adevărat...”

Am citit-o într-o zi, cu plăcere, dar, după ce am închis-o şi am găsit pentru ea un loc în bibliotecă, mi-am dat seama că nu o voi reciti niciodată.

Am vrut să copiez aici un citat din carte, însă nu am găsit nimic memorabil.

Chiar asta e tot ce poate „cel mai citit autor francez din lume”?

"Luni de fiere"

2011-08-14T08:37:00.000-07:00

Un citat interesant din această carte controversată:

„Fiinţa căreia i se adresează o preferinţă exclusivă are sarcina zdrobitoare de a-i înlocui pe toţi bărbaţii, pe toate femeile pe care prezenţa sa îi exclude.”

Prea devreme

2011-08-13T00:14:00.001-07:00

Frunzişul pădurii a început să se îngălbenească.

Sunt lucruri care se schimbă şi este firesc să fie aşa. Dar avem nevoie şi de ceva netrecător. Pentru că altfel de unde ne vom lua curajul?

Cântecul spicelor

2011-08-07T23:43:00.000-07:00

Spicele-n lanuri - de dor se-nfioară de moarte,
când secera lunii pe boltă apare.
Ca fetele cată, cu părul de aur,
la zeul din zare.

O vorbă-şi trec spicele - fete-n văpaie:
Secera lunii e numai lumină -
Cum ar putea să ne taie
pe la genunchi, să ne culce pe spate, în arderea vântului?

Aceasta-i tristeţea cea mare - a spicelor
că nu sunt tăiate de lună,
că numai de fierul pamîntului
li s-a menit să apună.

Lucian Blaga

Ploaia de aur

2011-07-31T01:42:00.000-07:00

"Clipe dulci se par ca veacuri..."

2011-07-30T05:50:00.000-07:00

UŞA

2011-07-27T00:19:00.000-07:00

Există uşi dincolo de al căror prag ne temem să păşim.

ROMCON 2011

2011-07-11T23:36:00.000-07:00

SRSFF împreună cu ATLANTYKRON Summer Academy of Learning organizează în perioada 5 – 7 august 2011, Consfătuirea Naţională dedicată Science-Fiction sub titlul

RomCon 2011 – O nouă speranţă.

Pentru detalii intraţi aici.

BOX

2011-07-08T03:36:00.000-07:00

Nu îmi place boxul. Nu ştiu de ce i se spune „nobila artă”, dar, cum nu sunt eu etalonul acestei lumi, nici nu mă miră că altora le place.

N-am avut încotro şi chiar am urmărit într-o noapte meciul dintre Klischko – Ciocanul de Oţel – şi Haye, un englez şmecheros şi alunecos pe care l-am antipatizat din prima clipă.

Acum voi privi probabil benevol meciul lui Lucian Bute. Pentru că îmi place modestia lui Bute. Chiar adineaori eram la bucătărie unde tocam nişte ceapă şi degetele mele urmărind proba cântarului. Imaginile erau comentate de crainica de la Antena 3 care încerca să-l facă să vorbească şi pe Leonard Doroftei, la telefon. Bineînţeles, Leonard n-a pierdut prilejul să menţioneze că el a fost un adevărat campion. Ei, pentru asta şi pentru alte declaraţii jenante, nu-mi place de Doroftei. Şi nici nu cred că a fost chiar aşa un mare campion din moment ce nu s-a prezentat la un meci important.

În fine, toată agitaţia cu meciul de mâine mi-a readus în memorie povestirile lui Jack London şi mai ales „Ultimul meci” în care sunt dezvăluite toate aranjamentele şi „scenariul” meciurilor, unde ni se arată cum erau măsluite pariurile şi stabilite dinainte procentele din sumele de bani care revin fiecăruia.

N-aş vrea să fiu mama unui boxer.

Insomnie

2011-07-05T09:18:00.000-07:00

De ceva vreme, mărturisesc, nu mai dorm prea bine. A, nu, nu e din cauza vreunei rate la bancă, nici din cauza concedierilor, economiei în cădere liberă, inflaţiei, lipsei drumurilor, creşterii preţurilor, a catastrofei de la bacalaureat, a consumului masiv de etnobotanice sau a lipsei de perspectivă, nu, de ce să mint?

Insomnia mea avea un motiv mai grav şi mai concret. Şi cred în sufletul meu că şi pe mulţi dintre voi v-a chinuit în taină acest lucru... Aşa cum v-aţi dat deja seama, e vorba despre materialul din care sunt confecţionate etichetele de pe îmbrăcăminte, etichete care pot răni pe concetăţenii mei cu piele sensibilă sau chiar pe mine.

Nu am ştiut mult timp ce să fac, în ce fel să ajut acest popor atât de greu încercat, dar iată că neliniştea noastră a fost alinată de un brav deputat... PD-L, nu-i mai dau numele, oricum sunt toţi la fel de măreţi.

Domnia sa a avut o minunată şi imperios necesară iniţiativă legislativă prin care a sărit în ajutorul epidermelor noastre: de acum încolo, etichetele de pe bluze, fuste, cămăşi... plus alte obiecte vestimentare, vor fi „confecţionate obligatoriu din materiale cu rugozitatea cel mult egală cu cea a materialului din care este făcut respectivul produs.”

Aceasta este propunerea legislativă care are ca obiect de reglementare modificarea articolului 9 aliniatul (1) din Hotărârea Guvernului nr. 527/2007. – vă dau aceste date ca nu cumva în euforia de care sunteţi cuprinşi să credeţi că e vis...

Dragi români, de acum nu vă mai lăsaţi bântuiţi de teama de a îmbrăca haine cu etichete „rugoase”. Gata!

Partidul veghează la fericirea voastră.

Principiul inseparabilităţii cuantice

2011-07-03T08:14:00.000-07:00

"Nu poţi să umbli cu o floare fără să tulburi o stea..."

Francis Thompson

2011-06-28T08:59:00.000-07:00

K.O.

Ceasul

2011-06-27T03:08:00.000-07:00

„Un singur ceas ne-a mai rămas

nu bate ore, nici minute,

secundele îi sunt tăcute,

dar ceasul nostru nu e ceas...

Nu limbile i s-au oprit

şi nici rugină nu şi-a pus brăţară,

ceasul pe mâna noastră ară

ca printr-un sânge nenuntit.

Purtăm la gât un ceas de iască

şi ceasu-ncepe să vorbească

de-atâta timp limbile-l dor

şi ceasul spune: „Nevermore”...

Nicolae Băciuţ

Acum citesc...

2011-06-15T03:06:00.000-07:00

Am auzit multe lucruri frumoase despre carte, dar am cumpărat-o cu hotărâre când am dat peste acest citat:

”Ea şi Mattia erau uniţi de un fir elastic şi invizibil, îngropat sub o mulţime de lucruri neimportante, un fir care putea să existe numai între doi oameni ca ei: doi oameni care-şi recunoscuseră propria singurătate unul în celălalt.”

Vi se pare normal?

2011-06-13T00:27:00.000-07:00

Știu că mi s-ar putea spune că subiectul pe care îl deschid nu mai este de actualitate.
Totuși întreb, chiar dacă este o întrebare retorică: vi se pare firesc ca un copil și familia lui să cerșească bani în presă pentru o operație pe cord, iar CNAS se plătească din bani publici o fantezie de schimbare de sex?
Nu discut despre persoana care a dorit această modificare, nici despre grupul de persoane din care face parte. Eu întreb doar atât: dintre cele două cazuri - un băiețel de patru ani a cărui viață este în pericol și o doamnă care dorește să fie domn - de ce este preferat al doilea caz?
Pentru Iustin Mitu era nevoie de zece mii de euro. CNAS-ul nu i-a dat. Nu era un caz suficient de important.

S-a pogorât...

2011-06-12T00:45:00.000-07:00

Moșii de vară

2011-06-10T23:04:00.000-07:00

Astăzi ne întâlnim

în rugăciune cu toți cei adormiți. Se împart farfurii cu colivă, căni cu cireșe împodobite cu flori, dar, mai important decât orice este să ne gândim la ei, la cei plecați, să-i pomenim, să-i păstrăm vii în amintire.

E singura zi din an când Biserica se roagă și pentru cei care și-au luat viața singuri.

Imaginea de aici.

Domnița Șoim

2011-06-09T23:40:00.000-07:00

”Eu plec. De tine sufletul dezleagă-mi!

Aș plânge, însă nu mai am nici lacrimi.

Voi părăsi săgetătorul burg

să locuiesc în nimbul din amurg

în cearcănul de lună decadentă

sau undeva-n trecut, într-o legendă.

Miroși a crâng și a grădini cu ziduri,

Te voi păstra pe fruntea mea, în riduri,

mereu mai aburitul tău profil

îl voi păstra în florile de stil,

în faldurile sufletului grele

și-n ochii mei cu ploi de zile rele,

ca pe-un blestem frumos din cale-afară,

Lumină lirică și fără seară!”

Diviziuni ale timpului

2011-06-08T01:12:00.000-07:00

Delicii în bucătărie: dulciuri...

2011-06-04T00:15:00.001-07:00

Aseară când s-a întors de la serviciu, Andrei avea o figură misterioasă şi entuziastă.

- Ce-i? l-am luat eu repede ca să nu-i dau timp să inventeze nimic.

- Ţi-am cumpărat o carte, e în maşină. Vezi că m-am gândit la tine?

- Ah, eşti un dulce!

- Şi nişte petunii să le plantezi lângă scări, cum ai zis ieri. plusă el.

M-am gândit eu că trebuie să fie ceva!

În timpul mesei m-a avertizat timid că are meci: România –Bosnia. I-am dat toate aprobările: avea voie să-l urmărească din dormitor, avea voie să facă galerie, avea voie chiar şi cu bere. (îmi luase o carte…)

- Şi cartea unde-i?

- Uite-o, iubire.

- Păi ce carte-i asta?

- Ne face fericiţi pe amândoi. E practică.

Strategia lui funcţionase perfect: eu am stat în birou studiind cartea, iar el a trăit meciul, a sărit în sus de trei ori, am crezut – conform ultimelor rezultate ale echipelor româneşti – că ne-au bătut de ne-au mers fulgii, dar ceea ce vreau să spun, doamnelor, este să vă gândiţi bine înainte de a primi cadouri de la greci.

Ca să realizez reţetele din acest cal troian, pardon, cărticică de dulciuri, cred că ar fi cazul să mă calific la un curs de bucătari-cofetari.

Sugestiile sunt într-adevăr de vis.

Şi pentru că toată afacerea nu poate rămâne fără o urmare, cred că am să-i fac azi lui Andrei acest tort cu boia iute şi must, că doar nu e corect ca unii să câştige şi alţii să piardă!

Înălţarea

2011-06-02T08:11:00.001-07:00

HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT!

"Fiul risipitor"

2011-05-30T01:58:00.001-07:00

Deşi am pomenit de multe ori despre „Fiul risipitor”, nu am spus ce istorie are pentru mine această carte.

Nu e povestea mea, ci a unei prietene, Ioana, care, după ce a terminat studiile odată cu mine, a devenit jurnalistă.

Ea purta „Fiul risipitor” în servietă. Uneori mai era interpelată: „Încă n-ai citit-o?”, dar eu ştiam că era pentru altceva.

De îndată ce un coleg îi arăta interes, Ioana îi punea cartea sub nas: „Ai putea să scrii o continuare?”

Eram studenţi la Litere, sunt convinsă că mulţi ar fi putut, dar cererea era atât de năstruşnică, încât destul de curând nimeni nu mai îndrăznea să se apropie de Ioana. „De ce faci asta?” am întrebat-o într-o seară pe când pregăteam somnoroase materia pentru un colocviu în sala de lectură pustie.

„Pentru că eu sunt Eva, nu este evident?”

Era frumoasă Ioana, plină de feminitate, de mister. Ar fi putut să fie!

După terminarea facultăţii am mai păstrat legătura câţiva ani. Ne sunam şi prima mea întrebare era: „L-ai găsit pe domnul Secătură?”

Nu, nu-l găsise.

Apoi s-a întâmplat că ne-am îndepărtat una de alta purtate de valurile vieţii, tot ce mai ştiu despre ea este că are o carieră de succes şi este necăsătorită.

Povestea s-ar putea sfârşi aici, dar are o continuare. Mi-a căzut în mână o revistă acum vreun an în care un mare actor român este întrebat despre idealul său feminin. Răspunsul acestuia m-a pus pe gânduri: Eva, din „Fiul risipitor”.

Oare acesta să fie domnul Secătură pe care Ioana l-a tot căutat?

Există pentru fiecare dintre noi un om unic, un om care să reprezinte „the perfect match”?

Nu ştiu. Dar ceea ce ştiu sigur este aceea că fiecare dintre noi suntem la un moment dat nişte fii risipitori şi nu preţuim cum se cuvine iubirea.

Cenaclul Prospectart

2011-05-25T00:32:00.000-07:00

Pentru detalii, intraţi AICI.

ÎNGERUL L-A STRIGAT

2011-05-23T23:59:00.000-07:00

22 Mai 2004

2011-05-21T08:47:00.000-07:00

- Auzi, ce zici să scriu pe blog despre ziua cununiei noastre? îl întreb eu pe Andrei.
- Mmdaaa... făcu el plin de entuziasm.
- Voi pune imaginea unui tort de nuntă, te bucură şi numai să-l vezi, nu? Un tort frumos ca în basme. Ia uite ce poze cu torturi am aici! Eu l-aş alege pe ăsta. îi spun.
Andrei are privirea aceea care îmi sugerează că el are altă propunere. Tace fix trei secunde şi zice ce aşteptam:

- Eu l-aş alege pe acesta. E mai picant.
- E doar o reclamă de parfum, nu e un tort pe care să-l accepte o mireasă. Şi să ştii că dacă îţi place tortul acesta, mie îmi place acesta, dar am avut delicateţea să n-o spun.

- Un tort horror! Ce le poate da unora prin minte! Toată lumea e înduioşată dacă moare mireasa, dar dacă moare mirele devine interesant, nu? De ce nu am alege un tort scenariu-de-film?

-Eu voiam o chestie drăguţă şi tu mă aduci în pragul războiului!

- Ştii ce, dragă? Fă tu un tort şi pune-i poza pe blog. E cel mai bine. Şi se poate şi mânca.

În faţa acestui ultim argument am cedat. Voi face un tort. Şi n-o să fie alb! Pentru că ne place ciocolata.

Cântăreţi. Cântători. Încântători...

2011-05-19T08:34:00.000-07:00

Psipsina ne-a întrebat aici dacă avem vreun cântăreţ prin zonă. Dragă Cami, în zona în care locuiesc sunt destui. Chiar trăiesc din cântat.

De îndată ce se deschide sezonul nunţilor, nu-i mai găseşti disponibili pentru o zi de sapă. Ei cântă. Uite două exemple: Romică şi Dorel.

Romică în general mergea la turnat betoane. Cine avea de făcut o alee, îl chema pe el. N-am ştiut că e muzician până nu ne-a refuzat recent colaborarea la un brâu de ciment în jurul casei. Omul ne-a explicat ca să nu cădem la idei, să nu ne supărăm: cântă. Cum să ne supărăm?

Dorel păzeşte primăria. Când e treaz. Excepţie sâmbăta. Atunci cântă. Cât despre trezie nu ştiu ce să zic în zilele de sâmbătă…

Îl chemasem la coasă şi-a zis: „Nu poci!” Am vrut să ştim de ce. Cântă. Întrucât glasul său te trimite cu gândul la un răţoi tânăr m-am gândit ce nuntă o mai fi şi aia?!

Dorel m-a lămurit: nu e solist vocal, el merge cu staţia.

Nu pot decât să mă bucur pentru că două talente şi-au găsit refugiul în artă, deşi noi am rămas orfani de muncitori.

A! mai avem prin zonă, chiar foarte aproape, o cântăreaţă pe nume Maria Dragomiroiu, dar nu e atât de importantă.

Alba Iulia, dragostea mea

2011-05-17T09:42:00.001-07:00

Alba Iulia - vedere de la obelisc

Bulevardul Transilvaniei

Muzeul Unirii

Universitatea 1 Decembrie 1918

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Biblioteca Batthyaneum

Cetatea Alba Carolina - o bijuterie

2011-05-16T02:29:00.000-07:00

Mica Publicitate

2011-05-12T00:49:00.000-07:00

Singura legătură dintre romanul lui Muşatescu şi faptul de care-mi amintesc azi e titlul.

Recunosc: îmi place să citesc mica publicitate. Nu vând, nu cumpăr nimic, dar spectacolul fiinţei umane este total.

Simpatia mea pentru această rubrică a început devreme, în copilărie. Petreceam vacanţele de vară la bunici, chiar în locul unde mă aflu acum.

Era nevoie de ajutoare în gospodărie şi tata-mare avea cam trei-patru oameni la muncă în fiecare zi. La masa de prânz se aşezau sub umbra amară a nucului, stând în jurul unei măsuţe rotunde, pe scăunele.

Mama-mare aşternea pe tăblia mesei o românie liberă, trântea mămăliga pe cârpător, aducea oala de pământ cu ciorba de pasăre… Tata-mare turna ţuică în păhărele. Doar mâţele se mai încurcau printre picioarele mesenilor, în rest toată suflarea zăcea sub soarele torid.

Eu ceream să mănânc odată cu oamenii, parcă era mai bună mâncarea. Tocmai terminasem clasa întâi şi eram foarte mândră că pot citi. Între două feluri de mâncare silabiseam din ziar cuvintele care-mi cădeau în faţă: „Cu pro-fffun-dă dure-re şi lacrimi de ne-op-op-prit, anum-anun-ţăm trecerea în nef- nefiinţă a scump- scumpului nos-stru bu-bun-bunic…”

Nea Florea nici nu aştepta să termin cernitul anunţ care vestea plecarea neaşteptată la cele veşnice a unui bunic de 97 de ani care lăsase familia neconsolată, că şi rostea din adâncul rărunchilor un „Dumnezeu să-l ierte” şi închina pe loc un pahar cu tărie în memoria necunoscutului.

Erau multe decese şi Nea Florea termina ţuica înainte ca eu să sfârşesc de pomenit. Mama-mare a luat seama şi de atunci mi-a aşternut în faţă numai prima pagină din Scânteia. N-am mai avut succes la public, ţuica rămânea în sticlă, Nea Florea rămânea treaz. Dar eu am rămas cu o pasiune pentru mica publicitate. Şi de două decenii încoace această rubrică nu mai este ce era, ci a devenit o adevărată comedie umană cu articole specializate, emoţionante, paranormale. Fericirea vieţii, norocul, sănătatea ne pot veni prin mica publicitate. Vedeţi aici.

O simplă întrebare

2011-05-09T00:01:00.001-07:00

De ce este atât de frig?

Să fie de vină Eyjafjallajokull? Sau gaura din stratul de ozon? Voi vă mai amintiţi de vara lui 1816? Rochiile vaporoase au rămas în dulap, toţi purtam paltoane, deşi vinovatul de atunci, Tambora, era departe, taman în Indonezia.

Să fie o Mică Eră Glaciară precum în anii 1645 – 1715? Dacă aşa cum se spune, după ce erupe Eyjafjallajokull urmează vărul său mult mai recalcitrant, Katla, atunci nu se ştie cum ne vom descurca.

Iar dacă vinovată e gaura în stratul de ozon, mă întreb, oare nu era normal să fie mai cald? Sau mai rău: de ce nu se mută?!

Mi-e tare dor de caniculă!

In my dreams

2011-05-07T23:55:00.000-07:00

"Lusus naturae"

2011-05-05T08:37:00.000-07:00

A fost pentru mine o plăcută surpriză lectura povestirii „Lusus naturae” a Margaretei Atwood, autoarea mea preferată aş spune, dacă literatura n-ar fi atât de vastă încât să-mi fie imposibil să declar definitiv un autor drept ”preferat”.

Tema gotică a povestirii – cea a misterioasei nebune închise în castel – mi-a amintit pe loc de „Jane Eyre” şi de Bertha Rochester care s-a aruncat de pe zidurile în flăcări ale reşedinţei de la Thornfield.

Ce se mai putea scoate din acest subiect… desuet? Aproape nimic, aş fi gândit, dar de la primele rânduri harul Margaretei Atwood m-a convins că mai este ceva; cu puţin umor, schimbând unghiul din care e spusă povestea, păstrând o neaşteptată doză de umanitate în sufletul bestiei, al acelei „lusus naturae”, autoarea reuşeşte să mă surprindă iar.

Pentru plăcerea de a citi acest volum îi mulţumesc unui bun prieten.

Colocviul Ion Hobana "Timpul şi timpurile ficţiunii", sâmbătă, 7 mai, Centrul Calderon

2011-05-03T04:01:00.000-07:00

Uniunea Scriitorilor din România – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti şi Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy anunță, în colaborare cu Primăria sectorului 2 București – Centrul pentru activități recreative și inovare ocupațională (Centrul Calderon), organizarea Colocviului anual de literatură SF şi Fantasy ediţia a II-a, 2011, la data de 7 mai a.c.
Începând cu această ediție, colocviul va purta numele regretatei personalități a SF-ului românesc, Ion Hobana.
Cu același prilej, Asociația Scriitorilor București și Societatea Română de Science Fiction și Fantasy vor acorda Premiile „Ion Hobana” pentru cele mai bune volume românești SF și Fantasy din anul 2010.

La această ediție vor fi decernate următoarele premii:

■ Cartea anului 2010, genul SF (premiu în valoare de 1200 de lei)
■ Cartea anului 2010, genul Fantasy (premiu în valoare de 1200 de lei)
■ Premiul pentru întreaga activitate literară (în valoare de 1800 de lei)
■ Premiul „Speranța anului” unui autor debutant sau la început de carieră, având vârsta sub 35 de ani (în valoare de 600 de lei)

Colocviul anual „Ion Hobana”, care dezbate la această ediție tema „Timpul și timpurile ficțiunii”, se desfășoară sâmbătă 7 mai 2011, începând cu ora 10.00, la Centrul pentru activități recreative și inovație ocupațională, din strada J. L. Calderon, nr. 39, București.
Printre participanții care vor prezenta comunicări se numără Lucian Boia, Horia Gârbea, Ruxandra Cesereanu, Radu Voinescu, Gelu Negrea, Cătălin Badea Gheracostea, Liviu Radu, Eugen Stancu, Dănuț Ungureanu, Marian Truță, Feri Balin, Ovidiu Petcu, Cristian Tamaș.

Cu această ocazie va fi lansat volumul „Oameni și stele” de Ion Hobana, publicat de Eagle Publishing House, editor Mugur Cornilă.

Volumul „Oameni și stele” a apărut în cadrul colecției „Seniorii Imaginației”, parte integrantă a proiectului „Integrala Science Fiction&Fantasy”, un proiect comun al editurii Eagle și al Societății Române de Science Fiction și Fantasy.

Posterul evenimentului a fost realizat de Dario Pecarov, căruia îi mulțumim.

Mânăstirea Bistriţa - Vâlcea

2011-05-01T02:58:00.001-07:00

Cântec

2011-04-28T09:59:00.000-07:00

"Frumoasă eşti, pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Şi printre crengi adie-abia
Un vânt de primăvară...

Când de sub frunze moarte ies
În umbră viorele,
Iar eu străbat huceagul des
Cu gândurile mele...

Când strălucesc sub rouă grea
Cărări de soare pline,
Frumoasă eşti, pădurea mea.
Şi singură, ca mine..."

G. Topârceanu

RUŞINE, ProTV!

2011-04-27T11:41:00.000-07:00

Bravo, Narcis! Păcat că te-ai născut în România, unde nu contează că ai talent.

Mânăstirea Horezu, Vâlcea

2011-04-26T05:26:00.000-07:00

I Was Born to Love You

2011-04-26T04:25:00.000-07:00

Hristos a înviat!

2011-04-23T15:07:00.001-07:00

"Soluţii practice"

2011-04-19T06:37:00.001-07:00

Cum spuneam, bunul-simţ şi modestia nu pot rămâne nerăsplătite pe lume, mai ales într-o lume de basm aşa cum este cea a editurii Reader’s Digest.

În mod firesc, nu am fost noi câştigătorii audi-ului, ceea ce ne-a ferit fără să bănuim de cine ştie ce accidente şi amenzi, dar am obţinut dreptul de a concura mai departe.

Şi am câştigat!

Am câştigat nesperata oportunitate de a cumpăra o carte scumpă, dar mai ales UTILĂ, la jumătate de preţ, restul suportându-l editura în semn de aleasă preţuire şi înaltă consideraţie pentru clienţii fideli.

Putea fi ratată o asemenea şansă? O, nu! Chiar dacă preţul la jumătate depăşea rata la una din băncile noastre…

Cartea ne-a sosit prin poştă, evident însoţită de pleiada de cupoane, tichete, oferte, pliante, poze… era o promisiune de rezolvare a tuturor problemelor din viaţa de zi cu zi.

Am răsfoit-o cu mult interes. Am aflat cum să întreţinem şi să încărcăm bateria maşinii, regulile de folosire ale aspiratorului de praf pentru rezultate optime, cum se confecţionează coifuri de hârtie sau cum se dau pasienţe. De câte ori nu ne loviserăm de aceste probleme fără ieşire?! Iată că de acum, cu ajutorul editurii mântuitoare eram salvaţi.

Singura neplăcere a apărut în momentul în care poştaşul ne-a avertizat că trebuie să instalăm o cutie mai mare la poartă, întrucât nu are unde să ne mai lase corespondenţa. Plicuri cu oferte de carte, cu invitaţii la concurs, cu veşnicele cupoane răzuibile, cu pozele pentru decupat şi lipit sufocau de-a dreptul căsuţa poştală.

Ne abonaserăm şi pe trei luni la revista lor care, după ce că se adresa unei categorii de vârste foarte, foarte fragede, mai avea şi pagini lucioase!

Atunci Andrei mi-a spus: „Dragă, ajunge!”

Am vrut să sfârşim relaţia ignorându-le generoasele oferte, dar n-a fost uşor. Până când nu am trimis câteva mailuri insistente cu rugăminţi mai întâi, apoi cu ameninţări, nu am fost lăsaţi în pace.

Aventuri cu o editură...

2011-04-14T01:27:00.001-07:00

Cu vreo trei ani în urmă, pe când în bugetul familiei mai existau şi fonduri pentru cărţi, am primit prin poştă o invitaţie de la editura Reader’s Digest (de unde or fi avut adresa mea?) de a cumpăra un volum intitulat „Descoperiţi minunile lumii” – fără alt amănunt. Întrucât titlul era atrăgător, n-am ţinut cont de preţ (care a fost piperat) şi am achiziţionat cartea.

După o săptămână am primit un colet voluminos. Mi-am zis că am dat lovitura! L-am aşteptat pe Andrei să deschidem pachetul împreună.

Înăuntru, surpriză! Pe lângă „Descoperiţi minunile lumii”, zeci de plicuri, cupoane, formulare şi pliante.

Am reuşit să extrag volumul comandat din vraful de maculatură. Era un ghid de peisaje. Foarte frumos. Fotografii artistice. Text puţinel şi zgârcit cu amănuntele. De exemplu, admir într-o imagine extraordinară Cascada Angel – cea mai înaltă din lume – dar nu pot afla de la ce înălţime cade apa decât după ce parcurg un text siropos, probabil autorii considerând amănuntul nesemnificativ.

Am abandonat cartea cuprinşi de febra concursului propus de editură. Nu trebuia decât să răzuim nişte cupoane, să completăm formularele atent, să le expediem de urgenţă la poştă şi să aşteptăm. Aveam avantaje nesperate!

Adică peste o lună ni se anunţa că nu am câştigat nimic, dar că marea şansă de-abia s-a ivit. Marele Concurs abia acum avea să înceapă! Ni s-au expediat şi cheile de pleu ale unor formidabile vehicule puse în concurs şi eram îndemnaţi să ne alegem cheia maşinii pe care ne-o dorim dintre cele oferite: un Audi A 8, un BMV X 5, un Jaguar, un Porche şi un amărât de Bugatti Veyron. Am fost modeşti ca fata din poveste şi am ales lada cea mică, pardon, maşina cea mai potrivită, adică audi-ul. Că modestia va fi răsplătită, nu-i aşa? Şi am fost răsplătiţi – veţi vedea cum…

"Iarba verde de acasă"

2011-04-08T11:54:00.001-07:00

Cony m-a întrebat care ar fi motivele pentru care aş dori să plec definitiv în străinătate şi care ar fi motivele pentru care aş alege să rămân în ţară. Aş pleca din dorinţa firească de a trăi mai bine. Aş pleca pentru a vedea lumea şi aş pleca încercând să cred că sunt liberă. Rămân aici pentru iarba verde de acasă, din spirit de conservare, ca să nu mă sting de dor în depărtări.

Cine îşi mai aduce aminte?

2011-04-06T22:49:00.000-07:00

2011-04-04T01:41:00.000-07:00

MICROBUZUL